Prezență

Focul arde mocnit, iar ea aşteaptă. Aşteaptă ca Matei să se întoarcă de la joacă, căci a întârzâiat de două ore. Raţiunea o sfredeleşte şi o înghionteşte spunând: ,,-De ce nu-l cauţi? Poate că a păţit ceva. Caută-l!’’ Însă nu-i dă ascultare pentru că i-a făcut băiatului o promisiune şi se ţine de cuvânt. ,,-Mamă, sunt mare. Dacă întârzâi înseamnă că o fac cu un scop, aşa că nu te îngrijora.’’ Inima-i bate cu putere, dar încă este de partea femeii.

Matei nu e atât de mare pe cât se crede. Are aproape 12 ani şi-şi petrece serile în faţa blocului, alături de amicii lui. Carla, mama sa, văduvă de şapte ani, a învăţat să aibă încredere în oameni şi mai ales în familia ei.

,,-Nu pot ieşi să-l caut. Nu. Trebuie să-l aştept. Dar dacă a păţit ceva?’’

Oscilează între două acţiuni complet opuse. Şi până la urmă, dacă e atât de mare, nu se va supăra. Femeia-şi ia paltonul din cuier, bocancii şi iese în scara blocului. E întuneric, dar Carlei nu îi este frică.

,,-Deja m-am obişnuit cu acest întuneric, păcat că cel interior nu se va mai transforma vreodată în lumină.’’

Când ajunge la uşa de la intrare o deschide cu zgomot, după care o închide la loc.

,,-De ce-o întârzâia atâta?’’

În faţa blocului vede un cuplu de îndrăgostiţi pe o bancă, dar nici urmă de copii.

-Maaaatei, Maaatei, unde eşti?

Dar dincolo de mormanele de zăpadă nu se aude niciun răspuns. Ecoul vocii ei răzbate liniştea nopţii, lovindu-se de pereţii blocurilor. Stratul de nea se micşorează sub paşii ei. Carla începe să se îngrijoreze. Coboară câteva scări şi ajunge în stradă. Ţine strâns geanta pe umăr. După cinci minute de mers prin ger şi întuneric, îşi scoate mobilul şi formează la repezeală un număr.

-Alo, Elena. Sunt Carla. Scuză-mă că te sun la o oră aşa de târzie, dar sunt…

La celălalt fir, femeia ascultă cu răsuflarea tăiată.

-Da, Carla. Ce s-a întâmplat? Elena e mama unuia dintre prietenii lui Matei. Ce ţi s-a întâmplat, Carla?

-… Elena, nu-l găsesc pe Matei.

-Matei? Carla, dar Matei e… Femeia îşi dă seama de imensa greşeală pe care era cât pe ce să o comită.

-Ştii unde e?

-Întoarce-te acasă. Vin imediat la tine.

-Nu, nu, până nu îl găsesc nu mă întorc. Şi îi închide.

Elena e îngrijorată. Nu ştie ce să facă, fiind mistuită de remuşcări. Starea bietei femei s-ar putea agrava dacă stă pe drumuri căutând ceva ce nu mai există. Ia din nou telefonul de pe masă şi sună.

-Carla, Carla, Matei a venit acum cu Alexander. Le-am pus masa. Vor dormi în seara aceasta aici, dacă nu ai vreo problemă. E foarte obosit. Acum e la baie.

-Eşti sigură că-i Matei al meu? Vezi să nu faci vreo confuzie.

Nu. Elena nu poate face vreo confuzie, căci viaţa amicei sale e în joc.

-Da, sunt absolut sigură. Întoarce-te acasă.

Carla a suferit un şoc îngrozitor acum două săptămâni, când fiul ei a fost găsit mort pe o bancă în spatele blocului. Poliţia a oprit orice încercare a acesteia de a merge la un anatomopatolog penru a i se face autopsia. În dosarul de deces au scris foarte simplu şi fără nicio părere de rău: SIMPOM= TUMORĂ CEREBRALĂ. Femeia s-a zbătut întruna, tatonându-se în jurul poliţiei. Rezultatul a fost anatreptic şi oarecum trist; Carlei i s-a făcut rău şi a leşinat. A fost dusă la psihiatrie timp de o săptămână. Când a fost externată, cei apropiaţi şi-au dat seama că suferise de amnezie. Totul i s-a şters din minte începând cu incidentul misterios. În aceste clipe trăieşte cu iluzia că fiul ei e pierdut prin vecini, uitând noţiunea timpului într-o frescă a jocului copilăriei.

Elena se îmbracă rapid şi porneşte spre apartamentul Carlei.

,,-Cum va reuşi să treacă peste acest chin? Azi m-a sunat pe mine, ieri probabil o altă mamă a fost sunată. Cât va mai fi în stare să aştepte?’’

Femeia conduce cu viteză printre fulgii de zăpadă. Şi-ar fi dorit să-l aibă alături pe Matei, să îl arate mamei sale şi să o facă, pentru un moment, fericită.

,,-Oare cum vor evolua lucrurile? Cât? Cât timp o vom mai putea minţi pe această femeie, care doar aşteaptă? Aşteptarea ei nu e dureroasă, aşteptarea ei nu e o consecinţă, ci un scop. Şi-a ascultat fiul când i-a spus <<Mă descurc, mamă!>> Ea, fără a se gândi vreun minut în plus, a fost de acord. Matei nu era numai fiul ei, era totul, era familia ei, era persoana pentru care, nu o dată, şi-a sacrificat viaţa. Dacă aş putea, mi-aş împărţi copilul cu ea, pe Alexander.’’

Opreşte în faţa blocului de 15 etaje şi urcă grabit.

-Carla, deschide. Sunt eu.

Din interior nu se aude nimic. Continuă să stea în faţa uşii şi să bată cu putere.

Stă în mijlocul camerei şi se uită cu atenţie la fiecare poză. Toate sunt aşezate în ordine cronologică.

Matei- două luni;

Matei- un an;

Matei- trei ani, mii de poze ce formează un puzzle uriaş.

Carla nu poate percepe nimic altceva cu excepţia unor scâncete de copil.

,,În hăul dintre munţi, o femeie duce un copil în braţe înfăşurat într-o manta neagră. E curaj, e sacrificiu, e dorinţa de a avea un bulgăre de viaţă aproape de inimă, de a o auzi bătând, e sentimentul de mamă şi de femeie singură ce-a adus pe lume un copil. E o mamă şi atât. Fără alte pretexte, căci această meserie nu implică nimic altceva. Iubire? Dragoste? Dăruire? Da, infinitul rupt din cer şi lăsat pe pământ. O femeie şi-un copil, o femeie şi-o comoară ieşită din propriile prelungiri. Aceasta e povestea ei, o imagine pe care a vizualizat-o nouă luni la rândul. Matei.’’

-Unde eşti, Matei?

În liniştea camerei, cuvintele grele se lovesc de pereţi, ecoul lor răsunând prelung.

-Sunt aici.

În faţa ei stă un copil, roşu în obraji, cu părul castaniu şi ochii negri.

-Ai venit…

Ea se ridică greoi de pe covor şi-l îmbrăţişează tandru pe băiatul de statură medie. Venise. Se întorsese pentru ea.

După jumătate de oră, văzând că nu-i răspunde nimeni, Elena sună la poliţie.

,,-Ştiu sigur că e înăuntru. E durerea unei mame care-şi caută copilul în amintiri. E suferinţa care strigă din toţi rărunchii ei.

Când poliţiştii reuşesc în cele din urmă să deschidă uşa, Elena rămâne înmărmurită.

,,-Un copil. Copilul ei.’’

-Vedeţi şi dumneavoastră ce văd eu?

-Da, Carla e foarte deprimată. Cred că va fi nevoie de un alt control. Moartea fiului ei… Dar Elena nu-l mai aude. NU mai are niciun rost. Matei trăieşte.

,,-Matei trăieşte. Pentru Carla. Pentru fericirea ei. Eu îl pot vedea. De ce?’’

-Carla, de ce nu ai deschis?

-Nu am auzit.

E mai palidă ca niciodată.

Te simţi bine?

-Hmm.

Şi până la urmă ce e iubirea dacă nu puterea de a sacrifica viaţa şi de a o împărţi cu un alt OM care ar putea fi sau deja este mort? Carla şi-a rupt din viaţa ei fărâme şi l-a readus la viaţă pe Matei.

Nu e o obligaţie, ci o dorinţă ce izvorăşte din întregul fiinţei şi năvăleşte peste fiecare cu o putere nestăvilită. Moartea nu e decât dispariţia fizică, spiritul va rămâne mereu lângă noi. Dar totodată e nevoie şi de condiţia materială. E nevoie de prezenţă, de siguranţa că cineva e acolo, aşteptând.

Aşteptarea Carlei a luat sfârşit. De acum trăieşte în vis. Şi visul va deveni realitate. Cândva.

Comentarii