Releul

Păduche. Unul sentimental, căruia îi pasă. Unul cu viziune, consumat de febra cunoașterii. Unul care se implică. Ăsta-s eu. Mă arunc cu capul înainte și apoi…ce-o fi! Păduche la propriu. Unul cu darul vorbirii. Se întâmplă ciudățenii în ordinea creației. Monstruozități, miracole, aberații. E adevărat ce-ți spun. Jur pe platoșa mea cu zeci de nituri. Dovadă că-ți vorbesc. Sunt o mașinărie de pistoane, pierdută într-un strat de ceapă. Un suflet de om, zăvorât într-un păduche. Un caz rar. Poate chiar unic. Cândva am fost scriitor. Am scris într-un roman: ”sufletul meu va fi vândut unui colecționar și va fi crucificat între bornele lui ”a fi” sau ”a nu fi”. Un mistreț a urlat:     – Aduceți-mi două sute de votcă, zece mici și două pachete de țigări, că trebuie să descifrez fraza asta! A venit primăvara, apoi vara și celelalte anotimpuri, și în orășelul meu cvasi-patriarhal a apărut și în orășelul meu cvasi-patriarhal a apărut o cronică în care sta scris cu litere mari: ”trebuie să despăduchem literatura de creiere înfierbântate”     Nu încercați să vă imaginați tot acest proces care n-a avut nici un rezultat. Oricum, vocea m-a abandonat. Acum mă lăfăi în gradina lui tanti Roza care-i ecologistă și n-are treabă cu păduchii. O să urc firul ăsta uriaș de ceapă, din vârful căruia, omenirea va căpăta noi orizonturi. Marile povești despre noile lumi încep cu o navă de dimensiuni mega, ale cărei descinderi în ținuturi necunoscute asigură omenirii certitudinea unui nou început.  Eu vă spun că începutul omenirii e prietenul meu Fulache, care-și privea bombeul pantofilor la o cafea pe Lipscani, într-un bar de fanfaroni, în timp ce fetele îl sorbeau din ochi, trăgând din țigarete lungi și subțiri. Era înnebunit după motoare vechi, mici cu muștar, gazete de scandal și gambe subțiri cu ciorapi dungați, cocoțate pe tocuri. Într-o încăierare pe tema tangoului, a spart două vitrine, proiectându-și adversarii cu cravate malagamba prin ele, apoi a scris trei recenzii de carte în arestul poliției și a ciugulit dulceață de cireșe amare dintre sânii ofițerului de serviciu, deoarece purta fusta peste genunchi și el, Fulache, răspundea întotdeauna provocărilor. La patruzeci de ani s-a îndrăgostit de o puștoaică de șaisprezece. I-a dăruit un trandafir, două pachețele de paprica, pe care le-a primit de la mătușa lui preferată,  un CD cu filmele lui Woody Allen, și ea n-a scos o vorbă. De supărare, Fulache s-a încuiat în cameră și a privit ore în șir posterul cu uriașa navă Ermetic One, cu care n-au navigat decât câțiva privilegiați care apoi s-au sinucis călătorind spre Constelația Lulu. Câinele lui Fulache n-a suportat asta și și-a băgat capul sub pernă. Între timp, grădina lu’ tanti Roza a dispărut.
Am rămas doar eu și acest fir uriaș de ceapă. Nu mă întrebați cum. Nu-mi place să dau explicații amănunțite. Că faptele s-au întâmplat așa – împreună cu o sumedenie de detalii – că lucrurile au fost artificial umflate, că au fost martori, că ar fi ceva legat de dinamica mișcării, că orbita unei comete s-ar fi intersectat cu teoria lui Einstein, că cică cum dracu ar putea să se întâmple asta, că unii fumează excesiv, că porți temporale, găuri de vierme, lumi paralele…     Ce, cum? N-o să-mi consum o întreagă zi să ies din această păducherniță. Mă întorc la Fulache. Îl bag pe el aici, să rezolve problema asta în stilul            gangsterior. Mai bine nu citiți dacă Fulache e de față, îmbrăcat în sacoul lui Versace, dezinhibat, sec și imprevizibil. Deciziile lui spontane v-ar putea face să suferiți transformări ireversibile.     Așa mi s-a întâmplat mie. La primul contact vizual cu Fulache am devenit meditativ. Am început să meditez la nopțile pierdute prin baruri, la sutele de Martel pe care le goleam din pahare trecute prin mâna designerilor, la interminabilele discuții pe tema marilor migrații, a epuizării resurselor, a femeilor, a colonizării spațiului. Meditam la stiloul meu Parker, pe care-l primisem cadou de la portarul instituției la care lucram, în ziua când am fost concediat pe motiv că gândeam mult. Și m-am văzut la pământ, secat de anxietăți. Îmi simțeam substanța scurgându-se ca un pluton de automobile plecând de la semafor. N-am avut încotro. Trebuia să mă împrietenesc cu Fulache. Trebuia să-mi regăsesc starea de spirit în care să scriu. Aveam nevoie de acel confort pe care mi-l dădeau cafenelele, tutunul fin, pălăvrăgeala. Fulache mă ajuta din plin să evoc acea stare de abandon din substanța căreia se nășteau personaje, intrigi. Odată cu Fulache s-au întâmplat lucruri fără precedent. I-am cunoscut pe Zob, pe Aldevilă, l-am cunoscut pe seducătorul Fane Manșetă, care umplea cu fantome capul femeilor măritate, i-am cunoscut pe frații Capdenucă, doi idioți recidiviști, grei la minte, a căror apariție stârnea frisoane, i-am cunoscut pe Dilă, înghițitorul de flăcări, pe Sulfamidă, un farmacist uscat și miop, pe care l-au părăsit cinci neveste pentru că avea scula prea mare, l-am cunoscut pe Costeluș, care cică ar fi inventat robinetul de dormit și în funcție de cum îl închidea sau deschidea, putea să ajungă în Egiptul antic sau în era preistorică unde, de altfel ne-a și povestit, că i-a învățat pe primitivi să joace fotbal cu măsele de mamut, până și-au rupt câțiva unghiile și dacă n-ajungea repede la robinet, vă dați seama?…      Acum urc firul ăsta de ceapă în acest peisaj selenar și nu sunt nici transpirat și nici nu mi-e sete. Ce dracu, ați mai auzit de un păduche care să bea apă? Te uiți în jos, ceață, te uiți în sus, nu se vede nici un vârf. Ar fi prea de tot să vă spun că mă simt mic ca un purice. Sunt doar un scriitor refuzat de litere. Un păduche vorbitor. Vorbesc de mă rup și ceapa asta n-aude nimic. Bag la pistoane pe verticală. Spuneau ăia de la redacție că dacă ajungi în vârf, ți se deschid orizonturi. Până atunci e indicat să scrii cuminte. Bine că nu mă ia cu amețeli. Îmi țin mintea ocupată. Mi-amintesc și acum când am câștigat cinci lire și premiul ”Luna” pentru o  nuvelă inspirată din ”Iona”, în care un general a rezistat șase milenii în capsula de război ”Speed 22”, ascunsă în burta unui asteroid. L-au găsit doi artiști avangardiști care făceau artă din asteroizi și sticlă.     Această lucrare era creată dintr-un cuțit de sticlă lung de cincizeci și opt de kilometri, care întretăia asteroidul. Generalul a fost găsit criogenat într-o cuvă, în ziua vernisajului, când gigantica lucrare urma să fie lansată pe propria orbită.     Știrea a făcut fulgerător înconjurul lumii.          Un consiliu planetar format din medici, psiho- logi, filosofi, politicieni, a asistat la dezghețarea          generalului, șocați de primele lui cuvinte:   – Mi-e foame!     Ce a urmat apoi, bineînțeles că ținea de proaspăt activata memorie a generalului, care susținea că ar fi unul dintre puținii supraviețuitori în urma războiului genelor. Vă puteți ușor imagina valul de râsete și furia generalului care a aflat că genele lui erau acum amestecate cu rase din patru galaxii.     Dar am obosit. Următoarele mele povestiri nu au mai avut consistență. Începeau ambiguu și nu aveau un sfârșit fericit. Degeaba încercam să mă amăgesc. Mă prăbușeam. Îmi bătea vântul prin buzunare. Umblam tahui pe străzi, împovărat de gânduri negre.     Eram pe jumătate distrus când providența mi-a întins mâna. Tot pe Lipscani. De data asta în barul ”Calu’ Mort”. Stăteam la o masa și o ascultam absent pe Lola povestind întâmplări cu magazinele ei preferate. Bătrânul și eternul Bill cânta la saxofon o muzică care se scurgea direct în podele, când deodată, un motan de casă, printr-o manevră precisă și spectaculoasă, mi-a stropit pantalonii. Acest lucru a excitat-o la culme pe Lola. A plătit rapid consumația. Ne-am repezit cu mașina ei de epocă în parcarea primului hotel. A plătit camera  Apoi o serie de povestiri de succes a invadat Bucureștiul. Niște tipi invidioși m-au simțit că-s de cursă lungă și mi-au pus gând rău. Acum când succesul bătea la ușă, când eram invitat în restaurante, la șuete, acum când damele veneau să-și aprindă țigaretele de la bricheta mea, ăștia îmi puseseră gând rău.     Dar iată că în lumina pală apare Lola, cu mersul ei exotic, împrăștiind în juru-i parfum și se apropie de masa mea. Și iată toți nesăbuiții ăștia, victime ale propriilor lor dorințe, își aruncă câte o gumă de mestecat în gură și înghit castroane de salivă, în timp ce eu îi sărut mâna acestei făpturi mai superbe decât lectura. Și uite cum se holbează Tichie, unul care tundea gazonul pe stadion și care după un an de experiență, visa să-și deschidă salon de coafură pubiană, el și gașca asta de troglodiți deveneau vulnerabili ca racii în oală. Și vă zic că toți rapenii ăștia au rămas cu fundurile încleiate în fotoliile lor, anesteziați, cu reacții încetinite, neputând întoarce ultima filă, în timp ce eu și Lola ne făceam nevăzuți pe străduțele înguste ale Lipscanilor.      Ptiu!…Am ajuns în vârf. S-a terminat cu ceapa. Mai sus nu se mai poate. În stânga nimic, în dreapta nimic, iar de sub burta mea crește un turn verde uriaș, de capătul căruia atârnă planeta și tot misterul vieții. Unii spun că acest mister ar fi legat de Atlantida, de Insula Paștelui, de Ramayana și Mahabharata. Alții mai subtili spun că misterul vieții ar consta în linia gâtului femeilor lui Modigliani.    Fulache mi-a spus că viața nu poate fi tradusă în termeni de cunoaștere, că e la fel de banală precum chestiile dintre picioarele lui, care poartă în ele semnătura universului. Vecinul meu, domnul subinginer Fritz, avea dreptate. Răspunsul la aceste probleme fundamentale este să-ți pui întrebarea care e diferența dintre sonați și nebuni.     Imaginându-mi că totul n-a fost decât o glumă, iată-mă cu manuscrisul sub braț, îndreptându-mă spre editură, când din senin apar doi indivizi în costume gri și cu pălării. Mă înghesuie într-un zid, îmi pun lama unui cuțit pe beregată, apoi mă întreabă:    – Spune, păduche, care este firul epic, sau pălăvrăgeala ta se termină aici!   Cu vocea sugrumată, încerc să strig după ajutor, apoi simt mai multe mâini plimbându-se pe mine. Două asistente mă trezesc din coșmar, în timp ce-mi scot cămașa de forță…   Să mă ajute careva, că vin ăștia să-mi facă INJECȚIAAA

 

 

Călin Dănilă

Ispita ,grafică de Antonio Stanca

Comentarii