Naturalețea se pierde din prea mult exercițiu. Interviu cu artistul plastic Antonio Stanca

Ne facen comozi pe două taburete în timp ce Antonio continuă discuția cu verva lui bine cunoscută.     „M-a întrebat cineva odată de ce pictez sau de ce desenez. Pentru că nu știu! În momentul în care aș ști m-aș apuca de altceva”.    Naturalețea se pierde din prea mult exercițiu.        Aceasta este premiza de la care începe discuția despre artă și artiști. „Băi frate, să transmiți și să nu te pierzi într-o rafinare estetică dusă la nesfârșit, acolo cred că încep problemele. Lucrez cu bucățile de mozaic din suflet, din inimă, nu le supraanalizez, nu le învârt de o sută de ori să văd dacă se potrivesc. Nu domle! Asta îmi omoară tot elanul interior și toată puritatea aia. Cum simt piatra am pus-o. Prin lucrările mele nu m-am chinuit să atrag atenția sau să-mi creez un stil. Efectiv… Let it be.”      Antonio Stanca rezumă problema rafinării și a rafinamentului în artă amintind de un timp în care omul arhaic își cerea scuze sau chiar lăcrima înainte de a tăia un copac. Această imagine îl apropie cel mai mult de crezul lui artistic. „Cu cât ești mai curat, mai umil, cu cât te apropii într-un duh mai mare de umilință de material, indiferent că e el pastă picturală, piatră, bucată de mozaic, creion cu atât tu vei avea mai mult de câștigat pentru că nu vii să-ți impui ego-ul . Cu cât am intervenit mai mult, mai conștient cu eul meu impus acolo, cu toate cunoștințele mele, cu toate abilitățile, cu toată tehnica mea cu atât lucrările mele au fost la final mai seci, contrarul a tot ce am pus acolo pentru că am pus foarte mult eu. ”       Cu acest fel de a aborda lumea artei, Antonio Stanca este într-o căutare perpetuă iar modul în care atacă obiectul muncii sale nu este deloc modest.

Comentarii