Aşa cum stropii de ploaie au dreptul de a divorţa litigios

aşa cum mănuşile de cauciuc au culoarea palidă a cadavrelor

Aşa cum emfaticul şi candidul păşesc pe linia de plutire a extravaganţelor multiple

aşa cum marea e nevoită să poarte murdării bastarde pe goliciunea-i infinită

Aşa cum firescul se izbeşte de neprevizibil şi îi cere socoteală pentru injuriile contorsionate de timp într-o suită de excentricităţi aproapte umane

aşa am şi eu dreptul să găsesc un numitor comun şi să mă opun.

Viaţa e comună. Mă opun.

e un drept nedrept ce survine din ticăloşia vidului

aherontic.

Înghite tot ce miroase a naftalină şi

scuipă aur şi nestemate în faţa futuristului care

caută strălucirea stelelor prin ochii pierduţi

ai frumuseţii brute.

Elucubraţia umană e reuşită uneori

respiră, cugetă, cerşeşte

lanţuri.

E îngrozitor să te abandonezi nimicului

devorat de viermii transformaţi în martori oculari

peste noapte

în contratimpul fragedului pervers din

privirea pierdută a amantelor de cămătari…

Cătălina Sofron