Aşa cum stropii de ploaie au dreptul de a divorţa litigios
aşa cum mănuşile de cauciuc au culoarea palidă a cadavrelor
Aşa cum emfaticul şi candidul păşesc pe linia de plutire a extravaganţelor multiple
aşa cum marea e nevoită să poarte murdării bastarde pe goliciunea-i infinită
Aşa cum firescul se izbeşte de neprevizibil şi îi cere socoteală pentru injuriile contorsionate de timp într-o suită de excentricităţi aproapte umane
aşa am şi eu dreptul să găsesc un numitor comun şi să mă opun.
Viaţa e comună. Mă opun.
e un drept nedrept ce survine din ticăloşia vidului
aherontic.
Înghite tot ce miroase a naftalină şi
scuipă aur şi nestemate în faţa futuristului care
caută strălucirea stelelor prin ochii pierduţi
ai frumuseţii brute.
Elucubraţia umană e reuşită uneori
respiră, cugetă, cerşeşte
lanţuri.
E îngrozitor să te abandonezi nimicului
devorat de viermii transformaţi în martori oculari
peste noapte
în contratimpul fragedului pervers din
privirea pierdută a amantelor de cămătari…
Cătălina Sofron