Fragmente de scrisori găsite

– „Nu poți să taci cu oricine”, mi-a spus N în acele momente în care nu ne simțeam decât frământările.

Eram convins că mă înțelege.

– Nu vreau și nici nu pot să-mi împart tăcerea cu oricine, i-am răspuns.

Mi-am exersat tăcerea în lunile în care doar ne-am scris și ne-am privit în ritmurile fluxurilor și refluxurilor luminii dinspre noapte spre zi și dinspre zi spre noapte.

– Mi-am tradus tăcerea ta în distanțe pe care le-am simțit și le-am parcurs în încercarea de a recupera momente din viața mea, mi-a spus N.

Vii cumva din trecut iubitule chiar dacă în trecut nu am avut o relație. Suntem ca străinii aceia care se caută dimineața în stațiile de autobuz londoneze pentru că se știu deja sau știu că merg împreună la lucru cu același autobuz în fiecare zi”.

4 diminea, nimeni pe stradă, eu care-mi fac selfie pentru tine… orașul e diferit, e mult mai calm, mai cald,…probabil îi este îngăduită o clipă de răgaz, o respirație înainte de haosul ce-ncepe cu ora 5 și ține toată ziua…”.

-”Uite că sunt aproape poetică”, mi-a șoptit N.

Lumina acelei dimineți ne-a găsit împreună, trăindu-ne unul pe celălalt prin „cuvinte cu miros de iarbă și prin sentimente ca adierea de vânt”.

”O să-ți cer să ai răbdare cu mine, să-mi înduri focul și nebunia asta pâna mă calmez căci pe mine mă interesează ce-o să fie după. Eu cu tine adică! Tu cu mine! Sau pur și simplu: noi!

N, mi-e frică de acel delir ce va începe o dată cu ora 5. Mă tem că ne va înstrăina, că vom deveni una cu el.

– „Tu și eu, ok? Eu cu tine!Cu tine mi-am adus aminte de viață și m-am trezit că visez toate nebuniile pe care le visez acum si m-am trezit să spun ceea ce spun doar pentru că ești tu! Și m-am trezit că-s fără zidurile mele la care am muncit atât de mult, la care am investit cu înversunare. Mai mult de atât, mă simt de parcă n-ar fi fost! Au intrat în pământ complet și mă simt goală și vie în fața ta!”

Mă văd povestit, scris și rescris cu cuvintele tale. M-am îndrăgostit nebunește de literatura emoțiilor, sentimentelor și trăirilor tale, aproape că nu-mi mai aparțin. Învăț gramatica gesturilor tale pur și simplu privindu-te înainte să te trezești, simțindu-te cum tresari când respirația mea atinge pielea gâtului tău, simțindu-te cum tremuri când te îmbrățișez de ca și cum de fiecare dată ar fi pentru prima dată . Îmi scriai…cuvintele se prind de mine ca și clipele, devin ușoare și limpezi și se ridică și-mi coboară în adâncuri”.

Ți-am scris…pentru momentele în care vom emigra din patria cuvintelor știu o mansardă într-o livadă, de acolo vom vedea doar munții și vom auzi doar păsările.

Comentarii