Arena

În orașul lui Constantin vântul poartă prin aer o foaie de hârtie ca pe o nefericită singurătate. Hormonii au decretat o stare de hipnoză prin care transpare, cantr-un vis, viața ca un delir. Constantin urmărește pe străzi hârtia purtând o greutate pe inimă, ca o melancolie rătăcită, ca o zi cu o singură oră. Ora aceasta. Ora în care Constantin nu mai e Constantin, ceilalți sunt alții decât ei înșiși, iar omenirea care nu există se plimbă cu mâinile la spate. Constantin aleargă îngenunchiat . În cerurile lui deznădejdea este un vultur rotindu-se într-un carburator. În oraș nu mai este nimeni acasă. Pe un perete stă scris: FUCK THE POLICE. Gardienii bat adolescentul cu bastoane și șuturi. Adolescentul se smulge din mâinile lor și o ia la fugă. Gardienii fug după el. După ei fuge mama adolescentului, după ea sora adolescentului, după ea învățătoarea, după învățătoare măturătorul, după el femeia de la chioșc. Toți fug printr-un culoar. Toți fug printr-o țeavă. E țeava de gaz metan care se alimentează direct de la talpa iadului. Iadul e orașul lui Constantin.

-Ajută-mă Doamne să scriu urât ca în clasa întâi, să nu-mi poată descifra nimeni scrisul!

De ziua serviciului cetățenii din iad își fac cadou ore suplimentare de muncă, fericiți că Basquiat a murit și n-o să le mai poată nimeni picta spaima. La colțul străzii, omul cu diplomat și mobil a fost supt de un bancomat și ochii lui ca două zerouri se rostogolesc în căutarea unei alte cifre care ar putea să-i mai dea vreun sens. Incertitudinea a depășit granițele eului. Constantin are fața îmboțită de gânduri. Însoțit de un chin meditativ se încordează într-o săritură fără elan. Cade. Peste el cade copilăria lui, peste ea cad aleile din parc, peste alei cad băncile din liceu, peste bănci cade iubita lui, rece, transformată în foldere, apoi, ca un ropot, cade un pumn de cireșe. Ca‘ntr-un labirint Constantin își caută identitatea. Prin labirint doar cifre. Aici singurătatea poartă numele singurtății și haina lui Constantin. Constantin se holbează la ora care se dilată. Viermele acestui ciudat delir, ca o supremă părăsire a sinelui de către sine, devorează ora din interior. Pe mesele din fața unei cafenele s-a așezat praful ca o implacabilă tăcere. Cu degetul, imprimând urme în praf, Constantin scrie. Incertitudine. Incertitudine. Scrie pe o masă… Scrie pe toate mesele. Apoi privește în gol. Ca o stare de spirit mesele se întind pe străzi. Sunt câteva mii și un singur scaun pe care nu stă nimeni. Vântul plimbă hârtia în rotocoale și, ca‘ntr-un dans, o rostogolește la picioarele lui Constantin. Constantin citește mesajul, aruncă hârtia, își ia capul în mâini și strigă cu putere.

– Eva nu te mai îmbrăca așa că ne ia dracu pe toți!

Comentarii