În urmă nu mai e nimic

“Mă îndepărtam de mine, dar mă și apropiam, priveam cu atenție drumul pentru că știam că aceasta e abia prima plecare “.  Un drum inițiatic care începe cu moartea aproape ritualică a bunicului copilului de 11 ani, așa am simțit romanul lui Cosmin Perța în timpul celor trei lecturi consecutive. Inițierea în exercițiul permanent al adaptării la încercările ireversibile ale vieții. Copilăria-cult al fantasticului oficiat atît de personaje “excepționale” fictive cum este “fata dracului” cît și de personaje reale cu aptitudini de semizei – cei doi bunici din partea tatei și a mamei, Samson, protectorul și ghidul lui prin hățișul relațiilor interumane și unchiul lui care a plecat de acasă la 14 ani și a fost recrutat mai tîrziu de serviciile secrete americane. “M-am scufundat pe de-a-ntregul într-o apă ruginie ca borcutul de pe Vale, care nu ia setea, nu spală, de care  nu te poți lepăda”. Acesta este adevăratul botez pe care copilul de 14 ani l-a primit cînd a plecat de acasă în căutarea libertății, însoțit de un pseudo decalog aproape strident…”nu arăta nimic din ce ești ca nici să nu poți fi”.  Începea o viață despre care nu știa nimic.”Apa ruginie ca borcutul” este o societate ficționalizată și  portretizată ca o “Instituție prăfuită, mirosind a transpirație și jeg… cu o sumedenie de oameni gri, prăfuiți și murdari”. “Instituția” redefinește sacrul în termenii fantasticului de interpretare. “Instituția” are memorie, propriul sistem de reciclare a identităților și capacitatea de a se igieniza.”Părea a fi alcătuită doar din halucinații în tonuri sumbre  “.

 

 

Comentarii