Hartă spre acasă…

-N-am mă, n-am… nu ți-am spus că n-am… ce mai vrei ?
-Dă mă un pic!
-Ți-am zis că n-am.
– Bă golane, văd pachetul acolo.
-Ce mă, ce vrei?
-Dă mă una …
-Ia tot pachetul să-ți ajungă!

Vai de capul vostru… trăiți ca să trăiți. Guma de mestecat începe să devină o problemă. Iar am călcat. Altă gumă, alt pachet, altă stradă și eu, cea care nu vrea să meargă acasă. Mi-e frică. Mă sperie gândul că vă trebui să merg acolo. Nu-mi dau seama ce e cu mine, dar știu că nu vreau să merg acolo… acolo unde nu e acasă. E doar o casă ca asta de aici cu ferestre mari și luminoase, probabil pentru că proprietarul iubește lumina. E acasă și pentru cei de-acolo e acasă.
Mai fac câțiva pași să văd ce se mai întâmplă… dacă îmi găsesc copilăria după colț, probabil o să o sugrum. Copilăria m-a urât și eu încă o urăsc pe ea. De fiecare dată când eram fericită pentru două secunde, plângeam alte două ore și nu inutil. Urăsc tot ce ține de copilărie: drumul spre casă, școala, copacul ăla din care furam mere vara cu ceilalți copii.
Stau în același loc ca acum două minute și tocmai am hotărât să mă întorc și să îmi caut “Acasa”.
Iar mint. Stau în pat, cu un caiet în brațe și scriu. E aproape trei dimineața, luni. La ora opt trebuie să fiu la școală, pentru că am simulare la română. Mă gândesc, nu pot să dorm, mă sufoc ușor între patru pereți numărând zilele până se va termina totul. Dacă aș avea o poveste bună aș scrie aici. Dar nu am. Aștept să treacă timpul și timpul nu se mai surge. Vreau un acasă. Ce e acela? Nu știu. Am văzut o reclamă odată. Acolo, acasă era ceva frumos.
E trei fix. Tot aici sunt și tot vreau un acasă. Oare acolo e cineva care să îți spună “ce bine că ești acasă” ?

Deschid ochii. Clipește. Continuă. Acum deschide ochii. Ține-i așa. Îmi place să vorbesc cu mine. E liniștitor. Văd… stai, ce văd… a da! Uite tavanul din bucătăria de vară de la bunicul și grinzile de lemn și de ce mă doare spatele? Uite-o pe mama. E acolo. Mi-e dor de mama. De ce e așa speriată? Pare că se liniștește acum că am deschis ochii. Uite-l și pe tata, și el e speriat. Văd că a plâns. Se apropie de mine, îmi amintesc că nu vreau să-l văd. El e vinovat. Mă întorc cu spatele, dar tot îl simt lângă mine. Îmi afund capul în perna albă cu floricele roșii și strâng în brațe pătura moale cu care sunt învelită, pătură pe care o întind pe iarba din curte vara. Îmi place iarba de vară; e verde și moale și parfumată. Miroase a proaspăt.
-Iartă-mă puiule! Aud vocea tatei. Îi urăsc până și vocea, nu pot să nu îl urăsc.
Tot mă doare spatele și ceva e ciudat. Îmi amintesc că era amiază. Știu asta pentru că tocmai venisem din atelierul improvizat al bunicului, unde el lucra cu lemnul. Mă lasă și pe mine să mă joc pe acolo chiar daca îl întreb tot felul de lucruri. Încep să-mi răsune voci în cap… nu disting bine încă … a … stai… sunt mama și tata , iar se ceartă. Îl văd pe tata ieșind din casă și venind spre mine, apoi o palmă apropiindu-se de fața mea și ochii tatei din care curgea ura. Mă durea, nu știu dacă obrazul sau privirea tatei. Știu că după asta m-a dus în bucătărie, cameră unde eu mă jucam cu bunicul și făceam scăunele din “iarba ciorii”. Revenind, știu că eram în bucătărie și tata m-a lovit din nou și dupa imi amintesc doar o durere puternică in spate și că nu mă mai puteam mișca. Am auzit ceva trosnind, poate oasele mele sau poate lemnul patului improvizat, apoi țipătul mamei și apoi nimic.
Acum văd că e seară. Vreau să mă intorc, îl aud pe bunicul, vreau să mă țină în brațe, dar nu mă pot întoarce, tata e tot acolo. Vreau să plece. Dar el nu pleacă.
… Mi-e dor de mama, tare dor.
Nu pot să ies afară să țip. Vreau să se facă dimineață, să plec. Vreau un acasă, orice ar fi acela.
O vreau pe mama.
-Cine e la pacienta I. ?
-Eu.
-Dumneavoastră cine sunteți ?
-Fiica ei.
-Ne pare rău să vă anunțăm, dar a decedat.
Apoi o ușă trântindu-se și două brațe care mă cuprindeau.
-Fii tare!
Nu pot, nu pot să fiu tare. Dacă nu scriu o să înnebunesc. Nu am putut să plâng atunci, dar am plâns după, mult. Mă îngrozește imaginea sicriului.
-Hai să cumpărăm haine, mâine trebuie să plece la Iași după ea. Tu trebuie să alegi.
-Nu vreau să aleg. Aș fi țipat atunci, dar nu puteam. Nici acum nu pot. Nu vreau să țip, o vreau pe mama.
Vreau un “acasă”. Merg să îl caut . O să îl găsesc eu cândva…
hartă spre acasă

Comentarii