Ca o furtună care mi-a scos apa din albie

– Nu poți să taci cu oricine, mi-a spus N în acele momente în care între noi nu erau decât frământări. Eram convins că mă înțelege. – Nu vreau și nici nu pot să-mi împart tăcerea cu oricine, i-am răspuns. Mi-am exersat tăcerea în lunile în care doar ne-am scris și ne-am privit în ritmurile fluxurilor și refluxurilor luminii dinspre noapte spre zi și dinspre zi spre noapte. – Mi-am tradus tăcerea ta în distanțe pe care le-am simțit și le-am parcurs în încercarea de a recupera momente din viața mea, mi-a spus N. Vii cumva din trecut iubitule chiar dacă în trecut nu am avut o relație. Suntem ca străinii aceia care se caută dimineața în stațiile de autobuz londoneze pentru că se știu deja sau știu că merg îmreună la lucru cu același autobuz în fiecare zi.
4 dimineața, nimeni pe stradă, eu care-mi fac selfie pentru tine… orașul e diferit, e mult mai calm, mai cald,…probabil îi este îngăduită o clipă de răgaz, o respirație înainte de haosul ce-ncepe cu ora 5 și ține toată ziua… -Uite că sunt aproape poetică, mi-a șoptit N. Lumina acelei dimineți ne-a găsit împreună, trăindu-ne unul pe celălalt prin cuvinte cu miros de iarbă și prin sentimente ca adierea de vânt. -O să-ți cer să ai răbdare cu mine, să-mi înduri focul și nebunia asta pâna mă calmez căci pe mine mă interesează ce-o să fie după. Eu cu tine adică! Tu cu mine! Sau pur și simplu: noi! – N, mi-e frică de acel delir ce va începe o dată cu ora 5. Mă tem că ne va înstrăina, că vom deveni una cu el. – Tu și eu, ok? Eu cu tine! Cu tine mi-am adus aminte de viață și m-am trezit că visez toate nebuniile pe care le visez acum si m-am trezit să spun ceea ce spun doar pentru că ești tu! Și m-am trezit că-s fără zidurile mele la care am muncit atât de mult, la care am investit cu înversunare. Mai mult de atât, mă simt de parcă n-ar fi fost! Au intrat în pământ complet și mă simt goală și vie în fața ta!
Mă văd povestit, scris și rescris cu cuvintele tale. M-am îndrăgostit nebunește de literatura emoțiilor, sentimentelorși trăirilor tale, aproape că nu-mi mai aparțin. Învăț gramatica gesturilor tale pur și simplu privindu-te înainte să te trezești, simțindu-te cum tresari când respirația mea atinge
pielea gâtului tău, simțindu-te cum tremuri când te îmbrățișez de ca și cum de fiecare dată ar fi pentru prima dată . Îmi scriai… cuvintele se prind de mine ca și clipele, devin ușoare și limpezi și se ridică și-mi coboară în adâncuri. Ți-am scris…pentru momentele în care vom emigra din patria cuvintelor știu o mansardă într-o livadă, de acolo vom vedea doar munții și vom auzi doar păsările. Ne întâlnim pentru prima dată după douăzeci și ceva de ani după ce ne-am scris în ultimele luni aproape zece mii de mesaje. -Pentru mine a fost poezie tot ce ne-am scris, miai spus într-o dimineață când ne-am întâlnit în bucătăria din apartamentul tău la o cafea. Fă-ți timp și mai citește odată aceste mesaje și poate vei înțelege cât de unic ești pentru mine. Le-am recitit în ultimele momente ale relației noastre pe același pat pe care mi-ai povestit despre o parte din dramele tale. – Aș fi vrut să înlocuiesc acel final trist al relației cu o poveste compusă din toate aceste mesaje. Să te trăiesc în scris așa cum nu am reușit în tot acest timp cât am fost absent. Cred că de fapt povestea asta s-a scris singură, diferit insă pentru mine și pentru tine. Acum nu fac decât să transcriu din propria arhivă de stări. Sentimentele pe care le mai am încă pentru tine sunt de fapt lecturi repetate ale acestei povești. E ca o rugăciune a inimii, se spune singură.
– Regret toate gesturile pe care nu le-am făcut și toate cuvintele pe care nu ți le-am spus.
DSC04312

Comentarii