ORCHESTRA PI

Fuli, cu nasul borcănat, buze cărnoase și voce de bariton, îmi povestește a nu știu câta oară, cum i-a adus Dumnezeu o mâță-n balcon, scoțând rotocoale de fum și sughițând ori de câte ori râde. Și râde de se prăpădește. Înalt și deșirat, se apleacă asupra mea, gesticulând din mâinile-i cu degete nefiresc de lungi, părând ca plămădește lumea între ele când dă explicații.
Traversăm
-Uite, ăsta e al paisprezecelea, și-mi arată urechea și obrazul stâng înțesate de piercing-uri. Aferim! De-aia îmi țin eu capul într-o parte
Trecem pe lângă băncile pe care am dormit as-noapte.
-Uite aici! Acesta e primu’ și l-am bătut la 12 ani în cinstea lui Ozzie, îmi spune arătându-și dinții de cal. Ți-am mai spus, omule, că Ozzie și microfonul lui sunt un fum? Ți-am mai spus asta omule?
Traversăm
Strada Covrigăriei se îngustează sub ziduri înalte, năpădite de vegetație. Fuli îmi servește o brașoavă de cinci stele: cum că sufleurul de la Odeon se transforma seara într-o umbră și îi ușura de lovele pe babanii care se întorceau de la Cazinou. Apoi cumpăra o sticlă cu whisky, se înfunda în bibliotecă și citea cu scobitori la ochi. Toți coate-goale se înfruptau din poveștile lui.
Trecem pe sub balconul Julietelor și ne tulburăm echilibrul hormonal.
-L-ar fi luat dracu’ și pe Țepeș!
Sssst!
Traversăm în fugă.
-Polock picta cu nervii zdruncinați, punând în circulație o explozie interioară care a prins omenirea nepregătită pentru mesajul lui. La poarta acestui prezent sumbru, Polock este un sol din Paradisul Nebunilor. Pictura lui transformă privitorul direct în vibrații. Uite omule, îmi spune arătându-și pometele obrazului, ăsta de aici e piercing-ul lui.
În timp ce traversăm, revine.
-Să nu uit! Nu sunt de carieră. Nici ea de mine. Mi s-a întărit convingerea ca X e un bou. El pune întrebări, el răspunde, el trage concluzii și ia decizii. A dat, pardon, într-o gripa și a luat tratament pentru gută, pardon.
Există o lege a compensației pe lumea asta.
-Și când te gândești că ăsta îmi spunea mie ”că cum” anume să privesc viața.
-Iartă-l și nu spera că lucrurile vor intra în normal.
-Asta ce-a fost?
-Nimic, am traversat. Desculț pe muchie de cuțit. În jurul nostru se zboară pe burtă.
-Ăstora le-atârnă mai mult fitilul decât încărcătura.

-E suficient să arzi gazul și ești salvat. Ai vreo nedumerire?
-Țepeș! Mă întreb cât vom rezista.
-Nu-i pomeni numele! Să traversăm. Muzica lui Hancock a atins o maturitate virilă. De-aia îl iubesc eu pe Hancock. Pasajele sale exprimă forță, energie, o încăpățânare de a susține delir plenar în vibrația tuturor instrumentelor. Am aici un piercing pentru el, unul pentru Naționala de handbal și vreo două-trei pentru femeile pe care le-am iubit în tăcere.
Traversăm cu soarele în cap. Ne așezăm pe o bordură la cafeneaua ”Mes Amis” cu unul în cârcă, care era atât de beat, că repeta un cuvânt de o sută de ori. Își lăsa bărbia în piept, privindu-și abdomenul, întrucât, apoi unghiile, întrucât, ascunzându-și mâinile la spate, întrucât, și erau acolo vreo doi șefi de state, spărgătorii de bănci și actorul acela care s-a îmbolnăvit de epilepsia aceea, întrucât, pe el nu-l făcea nimeni, întrucât, și are și numărul lui de telefon, și dacă-l vrem și noi, întrucât…
Zup! pe partea ailaltă.
-Se spune că Alexandru cel Mare a fost înmormântat cu o mănă afară din mormânt, să vadă lumea că nu a luat nimic cu el.
-I-a dus pe toți la moarte! Ai mâncat azi?
-Nu.
-Hai pe la Suzi la patiserie. Știi că-i generoasă.
-E generoasă cu toți.
-Unii spun despre Țepeș…
-Ducă-se pe pustii!
Traversăm
— Mister G, la cafeaua de dimineață, omora viespi cu capacul de la sticla de bere, în timp ce povestea  cum mieunau femeile cu care a făcut amor.
— Bă, tu chiar crezi că Țepeș…?
— Depresiile sunt devastatoare. Îți devorează viscerele și nu mai poți pune cărămizile la loc. Bunică-mea galopează cu amintirile până-n copilărie.
Dăm o diagonală.
— Mister G locuiește în patria cuvintelor. Le slujește ca un rege. Scăpate de sub pana lui, capătă o existență autonomă. De arta adevărată te apropii prin crearea unor expresii singulare care se subordonează angoasei, a căror consistență îți îngheață sângele în vene și îți dă senzația că Universul are margini și că ești una dintre ele..
Traversăm pe la colț.
—  X l-a făcut albie de porci pe Blondu’ pentru că a întârziat zece minute de la program. Blondu’ s-a șucărit și i-a tras o flegmă-n frunte, apoi a deschis o expoziție intitulată ”Autostrada Flegmelor”.
—  A avut succes?
—  Nu vinzi flegme.
Un zig-zag și traversăm.  Strada-i pustie.
—  Brâncuși a experimentat zborul fără aripi în armonii năucitor de limpezi. A închis infinitul într-un ou.
—  Ce altceva puteau să exprime liniile după care se plimbau mâinile lui Brâncuși? … Din ecuația cu programa școlară ar reieși că Țepeș…
—  Nu fă socoteli dintr-astea! Brâncuși avea plămâni în miezul lucrurilor, degaja piatra până o făcea să respire.
Vrem să traversăm. Dăm de semafoare.
—  Mâna lui Țepeș!
—  Ne întoarcem?
—  Nu. Sărim gardul. Coborâm pe strada gării.
Trecem pe lângă o bisericuță de lemn.
—  Aici se spovedea Borhot. O dată pe an. Să scape de fantome. Îi turuia popii în cap, de i se strepezeau dinții. Tot târgul îi știe povestea.  ”Scapă-mă Părinte, scapă-mă, că-s plin de păcate. Am un diavol în cap, Părinte, și are hățurile la el. Mă îndeamnă: bea, fumează, bea, fumează, mănâncă, mănâncă  mult, mănâncă tot ceaunul! Îmi zbârnâie-n urechi: bate-o pe Rodica, bate-o! Nu mă slăbește dracu’ nici noaptea: fură, ascunde, fură-i pe vecini, minte-o pe Rodica! Minte-o, înșeal-o! Rodica-i deprimată, Părinte.
Dă-i două bucăți, zice diavolul, dă-i două, că se recalibrează! I-am zgâriat mașina șefului și satana îmi șuiera în urechi: sparge-i cauciucurile, bea un kil de whisky, dă-i frâna cu săpun, sparge-i fața, dă-i cu ranga! Așa-mi zice dracu’  Părinte: râzi, râzi, râzi, și râde cu mine, Părinte. Fă-i necazuri lu’ Rodica, vinde din casă, vinde verighetele, bea toți banii, du-te la curve! I-am jucat lenjeria intimă la poker și-am scos-o goală pe casa scării. De rușine, a primit-o în casă vecinul nostru, moș Dodu.
I-am învinețit amândoi ochii, să nu mai vadă scările, Părinte. Omul m-a iertat, da’ eu i-am mai învinețit o dată, să meargă numai cu liftul. Rodica suferă. Fă-o să sufere, fă-o să sufere, îmi șoptește satana! Se așează pe un umăr și-mi șoptește în urechea stângă, apoi și-n cea dreaptă. Îl aud stereo, Părinte. I-un drăcușor mic care-mi fuge prin creier, mi se zbenguie prin cap, Părinte. Fură, minte, bea tiutiun, trage pe nas, scuipă pe jos, nu te spăla pe dinți, râzi, râzi, minte! Așa-mi șoptește drăcușorul, Părinte, și nu știu ce să fac cu el.”
—  Pune-l capră și trage-i-o-n cur! Eu mă duc să strâng fânul, că vine ploaia.

Comentarii

Leave a Reply