Arena circului

Dintre toți artiștii doar doi am mai rămas în viață, eu și Dumnezeu.

 

 

In 1951 circul Gloria se instalase pe spațiul actual al autogării Severin. Ochii copilului de clasa a patra îl priveau cu fascinație. Cupola circului i se arăta cao prezență fantastică. O privire aruncată pe furiș echivala cu o privire aruncată în altă lume. Artiștii păreau ființe mai vii decât oamenii. Simpla lor prezență transmitea emoții. Sub cupolă se desfășurau povești, înfăptuiri magice, suprafirești. Mai erau și costumele lor de legendă. Dorința de a trăi experiența depășirii lumii obișnuite l-a determinat să-și implore părinții să-l lase să plece cu circul la doar treispreze ani. Este înfiat de patronul circului, Vasile Bălăceanu și pleacă într-un turneu la Suceava, Vatra Dornei, Câmpulung, Dorohoi, Pașcani, Vaslui. Însuflețit de ideea de a deveni un om spectacol făcea înainte de Tatăl Nostru serii de treizeci-patruzeci de flotări mai apoi de șaptezeci-optzeci, apoi a trecut la echilibru în stând în mîini, urcat pe sfoară în echer și alte exerciții care-i solicitau musculatura și articulațiile la maxim. Muncind din greu a ajuns, relativ repede, să participe la un număr atractiv de mers pe sârmă.   Acest număr îl făceam cu Emilio. Mă deplasam pe sârmă ținând cotrabalansorul și aveam pe spatele meu o planșetă. Emilio arunca zece cuțite. La unul din spectacole pe al nouălea mi l-a înfipt în picior. Am continuat să mă deplasez. Nu aveam voie să greșesc. La terminarea numărului, după perdea, am umflat o palmă de la Emilio pentru că m-aș fi mișcat necorespunzator. N-a fost adevărat. Pe sârmă te miști rectiliniu. După o intervenție la clinică a treia zi eram din nou pe sârmă.
Primește atestat de liber profesionist semnat de Dina Cocea. A activat ca acrobat în trupe celebre, a fost clovn muzical cântând la acordeon și trompetă, a fost prinzător la trapez în trupa Trio Bălăceanu.
La fiecare două săptămâni schimbam numerele. Trebuia să apărem cu noutăți. Munceam din greu. Neavând saltele ne antrenam în rumeguș. Ne ajutam reciproc și ne respectam foarte mult. Exista o ierarhie bine închegată. “Melancolie dulce melodie/Melancolie misterios amor ”, pe melodia asta evoluam la trapez. N-o s-o uit toată viața. Lumea spectacolului nu l-a părăsit niciodată.
La Cinema Popular veneau Grigore Vasiliu Birlic, Aca (un artist de la teatrul evreiesc din Iași), Zompă cânta la acordeon, Ghighi de la Boroaia cânta la armonică, Ilie Rabiț și Alexandru Bidirel la vioară, Gărgău la țambal, Nicanor la saxofon, Damian la flaut. Pe vremea mea însăși strada era un spectacol. Peste tot erau prăvălii și tarabe, vânzători, meseriași, țărani, dame și șmecheri de tot felul… Orice aș fi făcut, era ceva în ființa mea mai puternic decât preocupările cotidiene, ceva care descoperea spectacolul în manifestările cele mai banale: un troc, o ceartă între două precupețe, leneveala din parcuri, câinii vagabonzi, Strada Mare cu forfota ei, discuțiile interminabile despre ce este și cum ar trebui să fie viața, toate acestea îmi alimentau nevoia de spectacol. Nu de puține ori numerele de clovnerie erau inspirate din acest bâlci cotidian. În viață tot începutul are un sfârșit. Dar chiar dacă se întâmplă ceva și vine CINEVA la mine să mă caute îi spun: caută pe altcineva că eu am cu cine vorbi!… Trebuie să saluți, să primești salutul, să iubești, să-ți placă de tine că oglinda te înșeală

Comentarii

Leave a Reply