DE MAGISTRO. In brevis

Doar în filmele cu arte marțiale se mai păstrează ceva din conceptul „maestrului“, acel profesor pe care îl ai pe viață – a ta, a lui – fiindcă ceea ce te învață este un mod de viață. „Maestrul“ – și de aici încolo îl voi scrie fără ghilimele, la fel și pe sinonimele lui – a dispărut din civilizația occidentală, mai ales în accepția sa scolastică: magistrul. Cauzele sunt multiple: accelerarea vieții moderne, însoțită de creșterea mobilității individuale; înlocuirea Universității în conștiința publicului cu Televiziunea și, astăzi, cu Internetul, drept sursă de idei, modele, moduri de raportare la realitate, la limbaj și chiar la sine. Obiectiv privind lucrurile, doar într-un cadru rămas static și cu foarte mare cheltuială, o relație magistru-discipol ar mai putea fi perpetrată. O dovadă a precarității acestei forme de relație existențială este și inflația de „maestre!“ și „maitre!“ din discursul zilnic al românilor cu ceva cultură la bord, din generațiile de peste 35 de ani… Maestrul nu mai este profesorul, fiindcă sunt prea mulți profesori care interacționează prea puțin timp cu prea mulți elevi/studenți, sufocați de hârțogăraie și de obiective educaționale dictate într-un sistem care conține o inerție uriașă și care nu se mai poate adapta în timp util – pentru studenți ca și pentru profesori deopotrivă – la realitate. Maestrul nu mai este antrenorul, fiindcă sportul a fost fragmentat la rându-i, așa-zisa performanță se obține în probe fizice, intelectuale și morale – v. chestiunea dopping-ului – care, de fapt, nu au nicio legătură cu existența persoanei în realitate: comparați probele olimpice din antichitate cu cele de azi, sporturile de atunci aveau semnificație în modul de viață, erau întreceri legate de vânătoare, război, comunicare, relația cu limbajul și zeii – da, vorbesc acum despre faptul că la olimpiade erau întreceri între tragedieni și între comedieni, nu doar între atleți -, pe când olimpiadele de azi, ca de altfel practicarea oricărui sport și joc, devin propria lor realitate. Maestrul nu mai este artistul sau sportivul de performanță pentru că viețile amândurora sunt din ce în ce mai însingurate, în căutarea performanței – fie ea înțeleasă ca vânzare de obiect artistic sau vânzare de obiecte economice cauționate de zisa performanță sportivă, într-o buclă de feed-back infinită. Maestrul nu mai este guru-ul, avalanșa New Age începută la sfârșitul se colului al XIX-lea de teozofi, continuată de antropozofi între cele două războaie mondiale și generalizată de generația Hippy/Flower Power și cei care i-au urmat până azi, a accelerat ca orice avalanșă relațiile maestru-discipol care începeau cu respirarea la unison, până la căderea în teatru ambiental minor, dacă nu în aberațiile sectarismului. Întorcându-mă la cadrul static și la marea cheltuială de mai sus, nu pot decât să marchez noua definiție a magistrului, prin șirul de negații ce au urmat, cu propria mea experiență. În liceu am fost nemulțumit că aveam prea puține ore cu profesorii care îmi plăceau și de la care încă îmi aduc aminte lucruri, chiar dacă nu le-am notat acum 30 de ani. În armata română de la sfârșitul regimului ceaușist am suportat un început de univers concentraționar, cu gradații și subofițerii care erau adevărați Anti-Magiștrii, direcționați de sistem să distrugă, nu să construiască persoane, cu atât mai puțin soldați profesioniști. Acela a fost primul șoc al realității, prima inadecvare între ce credeam că pot învăța/ primi de la mediu, prin indivizii aleși să mă învețe, și ceea ce primeam de fapt. Apoi studiile universitare (fie ele metalurgice, teologice, filologice), chiar cu orele, examenele și profesorii care mi-au plăcut, cu care am avut ceva în comun, mi-au arătat futilitatea modelului din mintea mea prea dedată literaturii: nu mai era timp, nici măcar la mânăstire, apoi nici măcar făcând doctoratul cu aceiași profesori cu care am terminat licența – adică 5 plus încă 3 ani – nu s-a găsit timp pentru relația magistru-discipol. Bineînțeles, nu a ajutat nesupunerea, neascultarea, exmatricularea, revenirea… Dar nu au ajutat nici zecile de lecturi în comun și cenacluri, excursii, întâlniri bahice, lansări de carte, proiecte punctuale extra-universitare etc. Modul de viață al cuiva în căutarea Magistrului trebuie să fie mai puțin autonom decât cel pe care mi l-am permis eu… Și totuși, m-am apropiat destul de mult de niște potențiali maeștri, ca să știu ce ar fi putut fi: pentru poezie, Alexandru Mușina, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu; pentru filozofie, Alexandru Surdu; pentru istorie, Marius Oprea și Sorin Antohi; pentru proză, Gheorghe Crăciun și Vasile Andru; pentru tehnici de îmbunătățire/isihasm, Vasile Andru; pentru jurnalism, Marius Oprea; pentru sf și radio, Ștefan Ghidoveanu, pentru sf și exegeză, Ion Hobana. Google sau wiki pe oricare… Comentariile sunt permise după ce se citesc toate cărțile scrise și îngrijite de fiecare dintre acești domni. La cum merg lucrurile – din ce în ce mai repede, din ce în ce mai haotic – în 2016 și în viitorul imediat, știu sigur că nu mai am cum să mai devin discipolul cuiva. Aici nu ajută nici morțile sau plecările celor de mai sus (RIP Mușina, Crăciun, Bodiu, Ghidoveanu, Hobana; cu Surdu nu m-am mai întâlnit din 2000, cu Oprea – din 2011…) așa cum nu ajută plecările mele – și fiecare plecare e o moarte, dacă ar vrea cineva să închidă chiasmul. Neformat deplin fiind, adică – în româna normală, ne-anglizată – fiind neformat pe deplin, cum mi-aș putea permite eu, mie, să fiu profesor, antrenor, artist, guru? Nu contează că mă uit în jur și, cel puțin pentru Creative Writing, mă crucesc ce nume văd, ce monumente de veleitarism și fose oceanice de incompetență văd că se autoîmping și autopromovează să predea, să învețe pe alții, să arate ele lumii că… Ar fi o greșeală majoră – pe care am făcut-o ca să ajut un amic, la Atlantykron, anul acesta – să mă arunc în jocul de-a imitatul magistrului doar pe baza comparației cu zerosau cu negativul. Există, totuși, o ieșire onorabilă din marasm: asumarea condiției de discipol fără magistru, de rebel fără cauză, de samurai fără daimyo; cele trei expresii nu sunt sinonime între ele, ba chiar, pe alocuri, sunt contradictorii. Dar aici mă aflu, între trei expresii adecvate stării de fapt, paradoxale la rându-i. Ce înseamnă să fii eu, la 2018, s-ar putea intitula Roninul și remora și va fi prima și, probabil, ultima mea carte de eseuri confesive.

Comentarii

Leave a Reply