ce mult mă privești tu

cum stai tu liniștit parcă m-ai

înveli ca într-o haină rară cu

prezența ta tu mă privești
mult te gândești deodată la nimic parcă

nimicul ar putea avea o formă ai

putea pune degetul acolo să simți că

e nimic apoi
te gândești la ea cum stătea

ea picior peste picior cu pantofii ei galbeni

mai luminoși ca ploaia pe banca verde în

parcul verde privea în jos privea ploaia

sau caldarâmul sau poate numai adulmeca

aburii asfaltului încins sub ploaie și iarăși
te gândești la nimic parcă

și nimicul ar putea fi o amintire
(Amsterdam, 1octombrie 2016)