Spectrul jazzistic

Ne întrebăm uneori ce este și de unde provine jazzul. O invenție muzicală? Un stil? Miles Davis spune că e o mu zică socială.. De unde știm dacă este o muzică corect cântată? Răspunsul este că auditorul: poate spune dacă e sau nu. E un flux de idei și simțiri, o tornadă, o rază de soare ce iese după furtună, o întâmplare spusă frumos prin înlănțuiri melodice. Jazz-ul este și o stare a interpretului transmisă și împărtășită cu cei care o ascultă. Interpretul este și compozitor. De ce? Pentru că improvizația este compoziție proprie. Putem asemăna momentul cu jazz-ul. Spontaneitatea și creativitatea în jazz provin din viața reală, însă sunt duse într-un orizont al idealului. Poezia este plină de armonii jazz. Cinematografia nu ar fi ceea ce este, fără jazz. Americanii au rădăcini ale folclorului în jazz datorită rasei colorate. Motivația existențială a crescut în rasa negrilor. Din Delta Mississippi, de pe plantațiile de bumbac, au mers până în New Orleans. Ce au făcut? Și-au etalat talentul dat de sus. Cum? Fiind ei înșiși, fără inhibiții. Au început să cânte pe străzi, apoi în baruri. Primul gen de atunci a fost Ragtime. Este muzica ce stârnea chef de dans, beție, bucurie, amor, gambling. Într-un cuvânt, pulsație.

De ce jazz?

Denumirea era de jass, însă a devenit jazz datorită primului grupet: New Orleans Jazz. Ritmul este inima. Bătăi ce nu se pot opri din cauza extazului auditiv produs. Se cântă afară, în gări și autogări, în baruri. Locul lui e peste tot. Poate apărea de unde nu te aștepți și atunci când îl auzi, o licărire apare în străfundul ochilor. E muzica pe care o recunoști de departe. Pur și simplu o cunoști, fără a o studia, pentru că este reflecția ta. Istoria sa începe în 1898 când se naște Gershwin, prin barurile din New Orleans. Primul personaj al istoriei este Jelly Roll Morton. Ieșea în evidență atât prin onomatopeele vocale, cât și prin vestimentația sa și dinții din aur placați cu diamante. Era un rege al barurilor, divinizat de întreg New Orleans-ul. Râsul său în hohote, unic, piperat în discursul muzical era o stare transmisibilă de bine.

Dar de ce ne place jazz-ul?

Este întrebarea cea mai grea. Poate pentru că înlăuntrul nostru avem o particică din acea muzică? Sau pentru că, așa cum spune Oliver Sacks, creierul uman este muzical? Ori pentru că simțim nevoie de exacerbare spirituală? Sau pentru diversitate auditivă? Sau pentru că avem o intuiție a momentului și credem că ne face bine? Eu vă pot spune ce e pentru mine. Un basorelief ritmico-melodic, o vâltoare de simțiri, o Carmina Burana sau o notă ce se înmulțește cu urmatoarea, formând o reproducere de fluxuri muzicistice ce nu au oprire. Un nucleu al muzicii moderne, o clapă lovită de câteva ori, însă nu oricum, ci cu un ritm punctat. Deja devine un preludiu al câmpului muzical. Este ca un gong ce dă startul la o întrecere de instrumentiști. O competiție de creații spontane, o gâlceavă ce are sens. Preludiul poate fi reprezentat și de bătăile piciorului care desemnează ritmul. Până nu simți acest fenomen, jazz, nu poți să îl cânți. Persuasivitatea sa provine din spiritul celui care cântă și din felul acestuia de a fi. Întrecerile sau jam session-urile sunt etalări de talente ale oamenilor inzestrati care simt nevoia să spună multe, însă nu pot spune decât prin muzică. E interesant faptul că după o lungă perioadă de necântat ți se pare că știi mai bine să cânți. Atunci când cânți foarte mult ți se pare că nu mai ai idei noi și că nu mai știi nimic. Inspirația momentului își spune cuvântul oricât de pregătiți am fi, dar momentul este unic, creator. Estetica negro-africană dă naștere unei noi vigori expresive a stilizării împinse foarte departe; “arta lui Duke Elington se impune ca expresie originală, accesibilă publicului celui mai divers, a unei negritudini asumate si depășite în același timp. El predica o posibilitate de comunicare universală”- spunea Franck Tenot. Jazzul, în definitiv, este o artă și începe acolo unde se oprește scrisul. Nu poți anticipa improvizația ce are să iasă… doar din partitura scrisă.

Care sunt limitele ?

E cea mai frumoasă intrebare. Nu există limite, însă există început și sfârșit al improvizației. Biserica și rolul ei în jazz Este singurul loc unde sclavii pot să fie liberi și să se exprime ca atare, locul unde se naște o tradiție muzicală afro-americană. Un amestec de dans, muzică și cântece ca mijloc de expresie al poporului negru american. Versete și scrieri puse pe muzică free plină de joy. Bucurii exprimate într-un loc sfânt și permisiv poporului de negri.

Pianul și pianistul

Formarea la interpret a deprinderilor necesare pentru a realiza toate aceste probleme, asigură rezolvarea celor două cerințe fundamentale ale artei interpretative contemporane, responsabilitatea artistică, fidelitatea față de textul muzical și asigurarea unui aport creator-nu numai în elaborarea la studiu a imaginii muzicale, dar și pe scenă, prin spontanei tatea și sinceritatea execuției. Folclorul este inspirația muzicianului de jazz, oricare ar fi tendințele și procedeele improvizației.
Jazz-ul este una cu tehnologia (spontană și inovativă), un termen ce e sinonimul lui cool. Probabil dacă curentul jazz nu ajungea la noi prin intermediul lui Korossy, Oschanitzchi sau Johnny, muzica nu cunoștea atâta vervă. În JAZZ avem dovada că o gluma poate fi privită dintr-o manieră foarte serioasă și bine conturată, iar un lucru serios poate fi transformat într-o glumă. Depinde din ce unghi vrem să privim. Dumitru Avakian spune despre Johnny Răducanu: muzica este pentru Johnny un spațiu vital, un spațiu al acțiunii și al speranței, al deznădejdilor, al străfulgerărilor orbitoare, al alunecărilor disperate din care nu lipsesc imboldurile întremătoare…cele care îl conduc spre noi, îl conduc în teritoriile muzicii, ale jazzului. Problema existențialității i-a motivat pe marii artiști să progreseze, fiind singura sursă financiară. Însă și colaborările cu cei mai iscusiți improvizatori ai vremii i-a adus pe cul mile istoriei jazz.

Comentarii

Leave a Reply