Tânăra generaţie şi meşteşugurile artistice tradiţionale româneşti

 

 

Din cele mai vechi timpuri, în România, alături de agricultură și păstorit, populația sătească avea un șir de îndeletniciri practice, care forma „industria” meșteșugăritului, bazată pe materia primă locală, uneltele lucrate în gospodărie și forța de muncă a membrilor casei, în vederea satisfacerii necesităților funcționale și estetice ale familiei. Românii au reușit să facă din aceste îndeletniciri o artă, prin entuziasmul și priceperea cu care au transformat diferite pasiuni în ocupaţii.
Fiecare din marile domenii ale creaţiei populare corespunde unui meşteşug şi are un decor specific, legat de materialele şi tehnicile folosite, motivele sau compoziţiile decorative închizând în ele străvechi înţelesuri.
Valorificarea elementelor tradiționale asigură artei populare românești, în ansamblu, virtuțile unei creații autentice valoroase, în care se oglindesc simțul pentru frumos, manifestat în egală măsură de proporțiile armonioase ale mobilierului, de linia clară și eleganța sobră a pieselor de îmbrăcăminte, de valoarea broderiilor, de rafinamentul cromatic al țesăturilor și de frumusețea formelor și ornamentelor ceramicii și delicatele dantelării ale crestăturilor în lemn, toate purtând pecetea vie a specificului zonal local.
Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, apăreau primele semne de îngrijorare cu privire la soarta artei populare româneşti şi a meşteşugurilor artistice, însă cu toate că au trecut aproape două secole de atunci, meşteşugurile continuă să existe. Meșteșugurile tradiționale, moștenite de la părinți și bunici, sunt păstrate sau reînviate în tot mai multe familii de către tinerii, care doresc să transmită mai departe tradiția olăritului, a sculpturii în lemn, a țesăturilor sau a împletiturilor din pănușe și nuiele.
Meşteşugurile artistice din România au o vechime şi o continuitate cu totul remarcabile. Pentru a concepe şi produce, artizanul contemporan nu are decât a prelua tradiţiile pentru a le adapta, în evoluţia lor firească, la spiritul vieţii moderne, mai exact spus, a adapta tradiţia meşteşugului artistic, a produselor acestuia la cerinţele societăţii contemporane.
Sunt numeroase satele în care fie grupuri restrânse, fie marea masă a locuitorilor, s-au ocupat, din generaţie în generaţie, cu prelucrarea produselor meşteşugăreşti destinate satisfacerii nevoilor săteşti locale sau zonale.
În ceea ce priveşte lemnul, aproape în fiecare sat au lucrat unul sau mai mulţi dulgheri, dogari, rotari, tâmplari care au servit nevoie locale. Există numeroase dovezi care arată că tradiţia prelucrării artistice a lemnului pe teritoriul spaţiului românesc îşi are geneza în neolitic şi că, de atunci, arta lemnului cioplit şi-a continuat neîntrerupt existenţa. Preocuparea înaintaşilor noştri de a valorifica estetic lemnul este dovedită de vechimea unor forme ornamentale păstrate până astăzi, precum cercuri, ovale, romburi, puncte, spirale, linii, motive cosmice, motivul şarpelui, etc. Arta prelucrării lemnului prezintă, pe întreg teritoriul ţării, o singură omogenitate de concepţie, de ornamentică, ce vorbeşte despre marea ei vechime, despre neîntrerupta ei practicare.
Sunt unele meserii ca, de exemplu, olăritul a căror evoluţie ţine nu atât de progresul tehnicilor şi uneltelor de lucru cât de aspiraţia spre materializarea cât mai bogată şi mai variată a îndemânării şi fanteziei creatoare. Documente diverse arată că între tehnica de lucru a olarilor de astăzi şi cea a înaintaşilor din cele mai vechi timpuri nu există deosebiri esenţiale. În ceea ce îi priveşte pe fierari, cizmari, croitori aceştia au fost şi sunt împrăştiaţi câte unul, uneori mai mulţi, în fiecare sat.
Luată în întregul ei, arta populară reprezintă de fapt arta decorativă şi aplicată a societăţii rurale dintr-o foarte lungă perioadă istorică, adaptată şi condiţionată de împrejurările sociale, economice şi tehnice respective. Aşadar, etapa actuală de dezvoltare a meşteşugurilor artistice populare în România se caracterizează prin îmbinarea străvechilor tradiţii populare cu cele în care implicaţiile viziunii moderne sunt dominante.
Interesul societăţii contemporane pentru produsele de artă şi artizanat explică dezvoltarea fără precedent a unor meşteşuguri artistice tradiţionale. Stimularea producţiei obiectelor de artă populară produse de meşteşugari a constituit preocuparea statului care, a înfiinţat centre de îndrumare a creaţiei populare în fiecare judeţ. În felul acesta, fondul de aur al meşteşugurilor artistice româneşti tradiţionale se constituie ca un izvor de inspiraţie pentru o producţie diferenţiată, cum este aceea a zilelor noastre.

 

prof. dr. Tanase Luisa-Georgiana

Comentarii

Leave a Reply