Pictorul Ioan Șoldănescu

În atelierul său, pictorul  Ioan Șoldănescu, aplecat asupra planșetei, îmi apare liniștit, limpede, rupt de lumea exterioară. Mâna lui muncită dă trup unor personaje transfigurate, smulse parcă din întunericul lumii lui Dumnezeu. Actul estetic, supus canonului, devine un efort al inimii în încercarea de a exprima lumi din afara timpului. Icoanele de pe pereți, instrumentele de lucru și muzica bizantină dau atelierului o strălucire nepământeană.      „Când ești naiv și te încrezi în puterile tale, lucrezi și nu-ți iese nimic. Trebuie să fii în comuniune cu Dumnezeu. Trebuie să reușești să te păstrezi în această stare. Icoana este o cale către Dumnezeu. Nu vorbim despre estetică, cromatică sau compoziție. Nu te poți baza pe tine însuți. Prin tine, ca pictor, vine harul lui Dumnezeu, dacă vine. Și cu acest har ai o mare libertate de exprimare. Nu mai ești închistat și constrâns de convenții artistice, dar libertatea este în interiorul canonului.  Trebuie să pictezi cu mintea la Dumnezeu. Noi am parcurs drumul ăsta cu anatomie realistă, cât mai artistică, respectând reguli de compoziție, dar mie îmi place să amintesc de minunea maicilor de la Cămârzani. Așa îmi place să o  numesc: Minune! Deși nu au studiu în domeniu, maicile au făcut o pictură atât de frumoasă și curată.  Ca să vezi cum lucrează rugăciunea! Trebuie să pictezi într-o permanentă stare de rugăciune.  Nu ne închinăm la funcția estetică a icoanelor. Icoanele sunt făcătoare de minuni. Dacă ne rugăm cu evlavie, toate icoanele sunt făcătoare de minuni, iar minunea nu vine de la icoană, ci prin ea. Nu trebuie să facem confuzii. Nu ne închinăm la o suprafață colorată. Ne închinăm la arhetip, la chipul din icoană.      Am fost la muntele Athos. Și nu m-am dus acolo să-mi găsesc repere estetice. M-am dus să mă rog. Când am intrat în biserică să mă închin, erau montate schelele pentru restaurare. Acolo, între schele, am văzut pictura lui Panselinos, exact cea pe care încercasem să o studiez și să o înțeleg în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Când am realizat că eram la câțiva centimetri de ceea ce pentru mine era inaccesibilul, au început să-mi tremure genunchii. Dar cele mai mari trăiri le-am avut la întâlnirea cu icoanele Maicii Domnului. Pur și simplu lucrează în tine ceva, fără să-ți dai seama.
Noi ne inspirăm din albume, din picturile marilor maeștri, dar ei, primii pictori au avut contact cu Dumnezeu. Icoana revelează o lume de dincolo de mormânt. Chipul îngerilor este atât de limpede, de curat, de non-conform cu modelele noastre estetice. Rubliov a avut un mare har. A pictat sfinții spiritualizați, care par că nu sunt atinși de gravitație. Picioarele lor nu ating solul. Capul intră de opt, zece ori în înălțimea trupului. În Sfânta Scriptură ni se spune cum arată heruvimii, serafimii, dar de acolo și până la a transpune în imagini este mult.      În final, cam asta ar fi: trebuie să fii sincer când lucrezi, să pictezi cu mintea la Dumnezeu. Îmi place  mult în atelier și vara îmi plac foarte mult șantierele și mă rog să pot picta cât o vrea Domnul.”

Comentarii

Leave a Reply