Orchestra Pi fragment

Sondăm  vreo două cafenele și alegem ”Il tempo passa”. La o masă, Ștuț își răsucește o țigară. E mândru de cutiuța lui de Nivea în care își păstrează tutunul recuperat din chiștoace.

-Trăiești ca un rege!

-N-am inventat eu șervețele umede!

-Totuși, care sunt lucrurile de care avem nevoie?

-Toate și nici unul. Cele după care tânjim, care ne vor umple un gol afectiv sau spiritual și cele de care nu avem nevoie, printre care să le căutăm pe cele dintâi. Luați loc, domnilor!

-Aparent banal.

-Vizibil și dens, domnilor! Acesta este câmpul experienței noastre.

-Întinerești. -Începând de azi. Ce părere aveți despre lenjeria intimă?

-Ațâță… răscolește… tulbură… -Dă sens, invită la pipăit.

-O adevărată derută; ba o iei la fugă, ba faci plecăciuni. Orbești ca Al Pacino.    A trage pe nas dantele fine, fire subțiri, fractali.    A interioriza până la contopire.     Până la demență sublimă.

-Cu ce vă servesc?

-Două sute de jack în două pahare, un King Edward și o scrumieră care să fie martora acestui rug.       Diminețile neștiutoare, ca niște șoapte rătăcite, însuflețind corpul lucrurilor. Diminețile punând ziduri de lumină pe fruntea orașului, azvârlind pe străzi cuburi de aer proaspăt. Măturătorul, trăgându-și mereu un picior, în ritmul muncii sale, ca minutarul unui ceasornic. Sălile de concert ale păsărilor din parc, izbind timpanele celor vrednici și ale celor nevrednici. Laveta barmanului, alunecând pe mese, golul din pahare ca o promisiune. Partiturile au fost cântate. Într-un ropot de aplauze, cu o răutate ceremonioasă, clipa se sparge ca o matrioșcă. Dezmoșteniții de timp își împart anestezice. Se conjugă verbul ”a face”. Cineva spune că ar fi, de fapt, verbul ”a avea”. Calul troian a bubuit mai demult. Ulysses nu-i decât o legendă. Țepeș e printre noi: banking, marketing, shopping…

Fuli tace, haina lui tace, mâinile lui tac în buzunare.

Altă dată

Îl aduseseră pe terorist. Îmbrăcat în negru. Cu cagulă. Cu bocanci negri. Cu grenade la brâu. Cuțite la piept. Pistoale cu amortizor. Boxuri. Pușcă cu lunetă. Ochi de sticlă. Inexpresivi. Mâini de ceară. Înghețate. Era mort. Mort  de-adevăratelea. Țeapăn. Li s-a spus:” acesta este dușmanul vostru”. Aveau nouăsprezece ani. Au fost aliniați. Au trecut pe rând și au atins teroristul. Mâinile lui reci. Genunchii lui casanți. Au fost duși în tranșee. Li s-a ordonat:”trageți în tot ce mișcă!” Li s-au adus lăzi cu muniție. Când trăgea unul, trăgeau toți. Frica trăgea ziua, trăgea noaptea. Trăgeau când mâncau, când urinau. De trei ori pe zi li s-e administra o pastilă. Jumătate albă, jumătate verde. N-au dormit nouă zile. Apoi li s-au strâns mâinile. Participaseră la revoluție. La inspecție, pe câmpul imens, cu burta umflată și copitele în vând, zăcea un măgar ciuruit de gloanțe.

Curgea

Vă spun pentru a nu știu a câta oară: nu am decât o singură viață. Vă spun cu solemnitate. Viața mea face tumbe în plexul solar. Am urcat în fugă cele trei etaje cu un buchet de crizanteme. Tremuram când i le-am dat. Le-a lipit de sânii adolescentini. Când m-a privit, am înțeles că nu era acasă și asta se întâmpla în alt oraș, cu macarale în loc de copaci. Timpul a fost bătut în cuie. Eu am fugit cu un tren. De foame, am mâncat traversă cu traversă. De foame, rușine și neputință. Mai târziu, peste ani, când m-a călcat vaca neagră, am realizat cât de înalt a fost acel refuz.

Il tempo passa.

Lucrurile de care ai nevoie. Tu ești această nevoie. Tensiunea dintre tine și lucruri. Dintre tine și nevoile tale. Impulsul nestăpânit. Frâul liber. Consumul obiectelor, ca un ronțăit cosmic, între mandibulele timpului. Secunda aceasta este clanța ușii. Secunda următoare, următorul pas. Camera promisiunilor devorată mărunt, păcat cu păcat. Înfuleci. Te duci în brațe pe tine însuți, ca pe un învingător. Sub tălpile tale, lumea învinșilor. La mijloc, tu. Adică eu.

Fuli rânjind

Fuli, sub un noruleț de fum, slăbind țigara din strânsoarea pumnului, cu mișcările agile ale unui dirijor, simulează o sculptură. Pentru o fracțiune de secundă, fumul devine docil, apoi dispare. ”Dust in the wind…”

Fuli își arată dinții

Părem  confuzi. Nemulțumiți. Debusolați. Știm că, cel puțin din când în când, suntem ca toți ceilalți. Chiar suntem ceilalți. Grei de materie. Plin de camere goale prin care bântuie vântul.

Sigur că da. Fuli își arată dinții.

Noi suntem ei. Nici nu se putea altfel. Dacă există ceva de înțeles, atunci acesta este înțelesul. Aproapele tău ești din când în când, chiar tu însuți. Noi suntem ei.

Evrika! Și dinții lui fuli.

Nu vă bateți capul. Să dansăm un dans pentru ceilalți și ne vor primi ca niște străini.

Ștuț

-Ați privit vreodată o adolescentă care știe câți kilometri de autostradă ați goni după fesele ei? Ați privit vreodată o adolescentă care strânge în pumnul ei o dorință incertă și o duce către piept, făcând aerul din jurul ei să sufere? Cât de sublim arată gura unei adolescente, sigură pe sine, când încep să-i cadă unul câte unul, steagurile fragilelor redute. Și cât de îngrijorată adoarme o adolescentă, când motanii vagabonzi fac salturi pe acoperișuri. Nu mă cac pe mine! Am ținut doi ani sub pernă șervețelul în care ea și-a suflat nasul când ne-am despărțit. Apoi, într-o dimineață, am pocnit ca o păstaie. Semințele mele au prins rădăcini prin alte părți. Murisem.

Comentarii

Leave a Reply