De ignorantia

Ar fi trebuit ca extraordinara unealtă a Internetului să ne ajute să fim mai rapid informați și consiliați. De asemenea, în conjuncție cu uneltele informaționale care îl preced, radioul, TV-ul, ziarul și, mai ales, cartea, Internetul ar fi trebuit să ne facă mai buni în alegerea răspunsului optim în fața unui stimul necunoscut/unei situații nemaiîntâlnite. Și totuși, în anul 2017, printr-o perversitate pe care nimeni nu a prevăzut-o, nici măcar amatorii de conspirații universale ori fundamentaliștii diverselor ideologii paseiste ‒ religioase, politice sau culturale ‒, Internetul a prilejuit apariția „post-adevărului“ și îl răspândește ca „realitate alternativă“ („alternative facts“), cu bucle de feed-back ce se autoîntrețin. Nu construiesc aici un argument împotriva Internetului, nici măcar împotriva platformelor de „social media“ pe care, într-adevăr, le disprețuiesc profund. Nu cred că există un rău intrinsec în Internet, așa cum nicio altă unealtă nu este rea în sine (aici am adaptat o replică din Blade Runner, a vânătorului de recompense Harrison Ford, pardon, Deckard: „Replicants are like any other machines: they can be a benefit or a hazard. If they’re a benefit is not my problem.“ Scenaristul filmului și, înaintea lui, Philip K. Dick, au citit Categoriile lui Aristotel.) Nu fac decât să formulez aceeași problemă dintotdeauna: dacă putem ști și face totul/ orice, cum putem rămâne morali? Pentru că, având Internetul la degetul mic, pe un touch-screen cât o oglinjoară de voiaj, putem ști și, prin formularea imediată a unei alegeri sau opinii, putem face orice. Ce mă înspăimântă este că „formularea imediată“ a ajuns să fie mai ușoară decât un click – care este o apăsare, o batere, mai blândă decât a unui cui, evident, dar tot atât de fermă ‒, cu tehnologia ecranului sensibil(izat), actul alegerii se face prin același gest fizic al ștergerii ‒ un deget care trece pe oglindă pentru a îndepărta o urmă de praf sau aburul respirației ‒ ceea ce încă ridică și mai mult la putere relativizarea generalizată ce este o caracteristică a celui mai tare concept „post-“, cel care le înmoaie pe toate, cum zicea Vattimo: postmodernismul. Azi alegem și ne dăm cu părerea ștergând. Scrierea este înlocuită de trecerea unui icon al unei aplicații – fișier dinamic, care își face treaba, nu doar stochează informația ‒ peste un alt icon. Cel care „scrie“ lasă aplicația să scrie. Acest fapt este degenerarea morală adâncită a epidemiei „copy-paste“ de pe vremea click-ului – plagiatorul măcar trebuia să citească sursa pentru a fi în stare să selecteze ‒ și, fie în Bangladesh (unde au fost demonstrații stradale împotriva unei acțiuni politice de a elimina fițuicile din examene), fie în România (unde Facultatea de Drept din București nu mai cere lucrări de licență, fiindcă nimeni nu și le mai scrie după cunoștințele proprii, ci după capacitățile, câteodată închiriate sau cumpărate, de asamblare de fragmente din lucrări precedente) starea de fapt este recunoscută public și, mai mult, acceptată de sistem. Rezultatul generalizării uzului touch-screen-ului telefonului mobil este paradoxal: o nouă ignoranță (prin alegerile simplificate, însă rapide, date de lipsa citirii; citirea unui text e înlocuită de privirea apoi acționarea/ rularea iconului unei aplicații) vincibilă (este în puterea oricui să citească textul care, chiar dacă la sfârșit are secțiunea de comentarii, la început are like-urile de facebook; totuși este mai ușor să rămâi la început, decât să ajungi la sfârșit…) culpabilă (am fi putut citi textul înainte să dăm like-ul…). Este o cu totul diferită „acțiune textuală“ de cea pe care bunul nostru Gheorghe Iova o avea în minte în anii 80, „textuarea“ sa era rudă cu idealismul celor care au creat uneltele pentru unealta Internetului. Ca dintr-o oglindă borgesiană (vezi ficționalizarea prin serialul britanic Black Mirror), abominația ne privește de sub propriul deget atingând plasticul „sensibil“. Cine se ascunde după degete?
14

Comentarii

Leave a Reply