Interetorica senzorială. Teatru intern

Urechea stânga:

„M-am săturat să-i ascult prostiile și actele de victimizare. Mi-a ajuns. Deja mi-am format un mecanism în care știu deja că atunci când va deschide gura va urma o ceartă. Nici nu mai știu cum e să te bucuri de muzica aia liniștitoare pe care o ascultam împreună înainte să adormim. Tot circuitul meu interior și-a pierdut sensul.  Ce bine ar fi fost să nu mai fiu ureche…”

Gura:

„ Auzi, bă! Nu te mai plânge ca un organ prăpădit ce ești! Tu nu trebuie să debitezi toate prostiile pe care ființa asta mă face să le scot. Nu știi tu cum e să fii tu aia care strică tot. A naibii amestecătura asta de cuvinte! Tu vrei să taci, dar ele vin și se agită și se transformă pe limbă și se întretaie printre dinți și se combină cu saliva și îți dau o putere din aia formidabilă și cum buricu’ ei de viață să nu le spui? Ahh, și nu doar să le spui pur și simplu. Să pui patos, să te îneci în el ego și să scuipi pe celălalt cu voce înaltă, că doar poți să domini, și știi, hehe, știi că poți să domini. Și ajunge să-ți placă să te tăvălești în murdăria propriilor sensuri. Că doar tu și numai tu înțelegi ce-i în capul vorbelor tale. Înțelegi, băi organ smotocit în ceară? Sau te-ai înfundat de tot?

Ochiul drept:

„ Voi habar n-aveți ce-i aia durere, așa că terminați spectacolul ăsta ridicol. Eu văd în fiecare zi cum oamenii nici măcar nu mai au curajul să se privească unul pe celălalt. Voi știți ce-nseamnă aia? S-a dus umanitatea pe apa Sâmbetei, amici. Câteodată, sunt răpus de șervețele și lacrimi pentru zile întregi. E ciudat, vă zic – se izolează într-o cameră și plânge pe-ntuneric să nu vadă nimeni.  Retina mea, săraca, nici nu mai vrea să răspundă la comenzi. Refuză să mai focuseze. Îmi tot trimite erori și îmi spune că nu mai poate să mai vadă mizeriile din online  și tristețea semenilor pentru nici măcar o clipă. Mi-a cerut lumină mai multă și să-i ofer o altă perspectivă vizuală, mai atrăgătoare. Îmi zice s-o duc undeva în creierul munților. Dar eu ce să fac? Că doar o bătaie din gene și o dilatare a pupilei nu mai funcționează demult cu stăpânul meu. Încotro să mă îndrept? Unde s-o apuc? Trebuie să-mi provoc un accident. Sau măcar un pic de roșeață. Poate se sperie și dormim un pic. Vai de pleoapele mele obosite și de vremurile astea insuportabile…”
Pielea:

„ Toate poveștile voastre mă dezgustă și din cauza asta lumea iar o să mă arate cu degetul și o să-mi spună că sunt zbârcită și urâcioasă. Nu puteți și voi alege ce să dați mai departe? Vreți să încep să vă spun și eu câte prostii am atins la viața mea? Uite de aia refuz să fiu ca voi. Eu mă mulțumesc cu o mângâiere de sărbători și doi trei bulgări reci care să-mi trezească epiderma. Voi nu, voi vreți să sugeți toată energia de pe mine! Sunteți o haită de nerecunoscători inconștienți. Gata. M-am decis. Mă duc să mă-nec în fulare și cămeși moi. Dați-mi un semn când vă potoliți și aveți chef să ne bucurăm c-a venit iarna. Până atunci, gura mică și capu’ la cutie!

Creierul:

„ M-a chemat cineva?  (Pauză de așteptare) Voi cred că v-ați scurtcircuitat într-o altă direcție, măi ceată de organe. Să știți că nu prea știți să apreciați faptul că aveți de muncă și funcționați în fiecare zi. Eu trebuie să fiu manager peste 86 miliarde de neuroni și să fac în ordine în tot haosul ăsta al umanității, iar voi nu  vă puteți duce până la capăt târâiala de zi cu zi… Dacă ceea ce simțiți acum e scârbă, atunci foarte bine, eu sunt cauza, haha! Și o s-o multiplic cu niște gânduri și stres, ca să vedeți ce înseamnă cu adevărat să fii în viață!” Inima oftează lung și tace. Pe fundal, două respirații metamorfozează aerul încăperii într-un ritm egal, care sfidează realitatea. Felul lor de a pătrunde ajunge în zona lucrurilor unde oboseala a obosit să răsfire discrepanță.  Puterea lor de a izbuti într-o lume a unor simțuri nesatisfăcute invocă  dimensiunea cosmosului divin. Copiii acestor două respirații vor naște o lume mai conștientă de abuzurile sale. Copii copiilor acestora vor  înțelege meditația. Și tot așa, până când Prezența își va da seama că ea îi este sieși de ajuns.

Comentarii

Leave a Reply