De Refugio

Unul dintre lucrurile la care ultimele forme ale media ne-au făcut insensibili, prin simplul salt cantitativ care a dus la saturația empatică, este refugierea. Fotografia unui copil de doi ani înecat pe plajă, într-o vestă de salvare prea mare pentru el și cu fața pe jumătate îngropată în nisipul netezit cu blândețe de spuma valurilor, nu ne mai mișcă pe niciunul dintre noi. Și totuși, descrierea imaginii prin cuvinte își recapătă impactul emoțional, cu condiția ca textul să fie citit. Diferența în efectul de receptare nu este o simplă chestiune de psihologie și nici una de comunicare, ci este una fundamental etică. Un stop cadru pe un ecran, indiferent la ce este luat, este însoțit fie de burtiere cu alte știri sau cotații de bursă, fie de alte ferestre deschise spre informații codificate cu alte utilizări, de la e-mailuri la jocuri sau pornografie. Cu alte cuvinte, refugierea și cea mai cruntă imagine a ei – după ridicola zicere „o imagine face cât o mie de cuvinte“ – trebuie la rându-i citită pentru a putea fi privită și înțeleasă în toată oroarea ei. Nu cred că suntem diferiți în psihologia și în practica noastră comunicațională, în 2017, față de personajele de la începutul dialogului platonician Republica. Este acolo o replică fără de care Socrate nu ar fi putut fi Socrate – iar Platon nu a pus-o pe buzele maestrului său, ci a unui participant secundar – și anume că, pentru a fi comunicat ceva, indiferent cât de important, cel care ascultă trebuie să fie dispus să asculte. Odată ce un copil mort este înconjurat de cotații de bursă și reclame la croaziere de lux, or de lista de cumpărături pentru o petrecere de week-end, el devine o imagine golită de sensul inițial, echivalentă emoțional și etic cu cel mai trivial reper informațional găsit pe același ecran. Ce este atunci refugierea, ce mai este refugiul, cine sunt refugiații din 2017? Trecând peste amănuntele de așa-zisă informare politică, de senzaționalismul „breaking news“, vom vedea că refugierea și finalitatea ei, refugiul, căutat și, câteodată, găsit de refugiați, nu mai este același lucru cu ce s-a numit așa dintotdeauna. Concret, cu o apropiere care nu pare evidentă și, unora, nici adecvată – mai ales moral – voi spune că refugiul este ținta concretă a existenței zilnice a speciei umane, la 2017. Adică și eu, și cititorul acestor rânduri, suntem niște refugiați. Nu contează amănuntele de stare civilă, socială, pașaportul, starea de sănătate fizică și mintală în care ne găsim eu și cititorul meu. Odată ce ecranul purtător de informație se află între noi – pentru mine la scriere sau filmare, pentru el/ea la citire sau vizionare – amândoi ne aflăm într-o refugiere care este dorința de înțelegere imediată, prin intermediul unor coduri din ce în ce mai lungi, a unei stări de fapt. Refugiul este înțelegerea, iar ecranul îl îndepărtează din ce în ce mai mult, tocmai pentru că îl aduce la îndemână și permite dublarea, triplarea mesajului inițial cu orice altceva. Eu, ca emițător, mă refugiez în speranța de a fi înțeles; el/ea, ca receptor, se refugiază în parțiala înțelegere a mesajului, fiindcă totalitatea comprehensiunii – care trebuie dublată de empatie – ne este refuzată. Mediul a devenit mesajul, într-adevăr, și ne-a gonit, ne-a făcut să ne refugiem, pe cel care vorbește ca și pe cel care ascultă. De ce Socrate era forțat de concetățenii lui să adaste cu zilele la banchete nesfârșite, la care el vorbea la nesfârșit? Republica sau Banchetul, deci căutarea ordinii și căutarea iubirii, nu ar fi putut fi produse de Platon la pupitrul unui car de televiziune sau în fața computerului. Ce rămâne de făcut, odată ce aflăm că fotografia aceea ne reprezintă pe toți, în cauzalitate și finalitate? Refugierea în industria timpului liber este refugierea în afara timpului. Refugierea prin croaziere de lux sau simple trasee montane este refugierea în afara spațiului. Refugierea în jocuri, concursuri, sport este refugierea întrun alt cod. Iar refugierea în alcool, droguri și orice formă de exces consumist este ieșirea din percepția timpului, spațiului și codului acceptate ca normă. Ca mod de viață, fiecare dintre noi suntem niște refugiați. Un scriitor român contemporan spunea că „sunt de loc (mă refugiez, „traduc“ eu) DE unde mi-e femeia“. Până la urmă, în această frază se află esențialul, fie el trecut prin filtrul iubirii: am originea sistemului meu de referință numai acolo unde se află ceva/cineva care mă emoționează. În fața ecranului, indiferent ce vedem, citim pe el, niciunul dintre noi nu mai avem sistem de referință, să nu ne mai mințim că ne pasă! Soluțiile refugierii sunt totdeauna personale. Aș putea să v-o scriu pe a mea, dar prefer să v-o spun.

Comentarii

Leave a Reply