Coșmarul lui Tănăsie

Foarte mulţi oameni își pun întrebarea, dacă există cu adevărat, Rai și Iad ? Unii mai bisericoși, susţin că există în Ceruri, câmpiile Elisee ale Raiului, de o frumuseţe neasemuită, cu flori, cu păsări ale Paradisului și cu râuri, prin care curge agheasmă, iar la tot pasul te întâlnești cu îngeri, întruchipând sufletele celor, care au făcut fapte bune, pe Pământ. Tot aceștia afirmă că, ar exista și Iad, cu cazane uriașe, în care clocotește smoală, iar în imediata apropiere, sunt camere de tortură, pentru cei care au păcătuit, înainte de a ajunge acolo. Alţii, care calcă mai rar prin biserică sau deloc, nu cred că după moarte, ar exista în Ceruri, Rai și Iad, spunând că acestea sunt, pe Pământ. Tănăsie se situa cu credinţa, între cele două „tabere”, văzând că erau unii, în trai de huzur și făceau, o mulţime de nebunii, simţindu-se astfel, când în Rai,… când în Iad. Fiind pus în postura, lui Toma necredinciosul, l-a întrebat într-o zi, pe vecinul său – Mânăscurtă, cam ce părere are, despre viaţa de apoi: – Ce zici, vecine ? Încotro crezi, că te vei îndrepta, după… ? Spre Rai sau… spre Iad? – După unii, ar fi bine, în amândouă. În Rai este bunăstare, închinare și liniște, în schimb n-ai, din cele … lumești. Dacă ajungi cumva, în Iad, și poţi să te ferești, de cazanul cu smoală și de tortură, aproape că duci o viaţă, ca pe Pământ! – Bravo, neică! Da’, atunci când …pleci, n-ai o patalama la mână, cu huzurul sau cu pătimeala, de dincolo? – Despre patalama, nu știu, ce să-ţi spun ?! Întreabă-l pe popa Vasile, numai el poate, să te lămurească. – Cam știu eu, ce-mi spune popa! Prin rugăciune fiule, prin rugăciune…! – Da’, de ce te interesezi, așa de abitir, cum este … dincolo ? – Uite așa! Nu știe nimeni, când dă colţu’, și apoi, o informaţie în plus, nu strică. – Se prea poate, să ai dreptate! Tănăsie a mai stat de vorbă și cu alţii, despre viaţa de apoi, primind sfaturi de smerenie, cât și vorbe aiurea, în „doi peri”, neștiind pe care să le ia, de bune. După ce a ajuns bunic, al copiilor băiatului și ai fiicei sale, într-una din serile de iarnă, cu viscol cumplit, stând la căldurică în casă și auzind cum trosneau lemnele, care ardeau în sobă, soţia văzându-l îngândurat, l-a întrebat: – Ia spune, bărbate? De ce cazi uneori pe gânduri, de parcă ţi s-au scufundat, corăbiile? – Ehei…, Caterino! Mă gândesc, ce s-o alege de noi, după ce…?! – Ce să se aleagă ? Oale și ulcele ! – Vai de mine! După cum stau lucrurile, tare cred, c-am să mă prăpădesc, primul! Oare, îmi va da voie, Cel – de – Sus, bineînţeles, după înaltă rugăciune, ca să asist, la înmormântarea mea ? Să văd atunci, cine mă plânge și cine mă înjură, cât și dacă praznicul și pomenile, vor fi îndestulătoare, pentru a-mi ţine de foame și de cald, până voi ajunge, la Domnu’! – Și dacă te rătăcești, ajungând, în altă parte ? – Se poate întâmpla, așa ceva? – Mai știi! N-ai auzit că, sunt cam încurcate, căile Domnului ?! Da’, să lăsăm gândurile negre, ca să visăm, frumos! Și totuși, dacă mă întorc, ce-ai face, dacă aș muri eu, prima ? – În secunda următoare, te-aș urma! – Zău! N-ai aduce-o repede în casă, pe Raveica, cea proaspăt … văduvioară ? – Nici gând! – Bine, bine ! Continuând sporovăitul, a câte și mai câte, până aproape de miezul nopţii, s-au retras apoi în camerele lor, culcându-se. Minune mare! Omul a visat că a murit și că, Cel – de – Sus i-a dat voie, să-și vadă înmormântarea. Toate au decurs în vis, așa cum își dorise, pentru ca în final, să-și pună traista-n băţ și pe un nor alb să urce… la Ceruri. Părăsind Pământul, „zburătorul” văzu că se apropia, de o planetă foarte mare și luminoasă. Norul care l-a purtat, pe „aripile” sale, până la mirifica destinaţie, dispăru fără urmă, Tănăsie călcând, pe un altfel de pământ. Uitându-se în jur, zări o luminiţă, la o poartă. Odată ajuns acolo, aceasta s-a deschis, nefiind nimeni în preajmă și oferindu-i accesul pe o alee, foarte frumos pavată. Înaintând pe aceasta, cu viteza visului, Tănăsie se pomeni în dreapta, cu Poarta Raiului, și în stânga, cu cea a Iadului. Privind spre Raiul, mult dorit, a văzut câmpii, pline cu flori, iar într-un părculeţ, maica Tereza dirija, un cor de îngeri, format numai, din copii. Ca spectatori erau, mii de militari, căzuţi în războaie, și de mame, care au murit, născând. Trăgând un ochi, spre stânga, a văzut o droaie, de foști împăraţi și de regi imorali, alături de dictatori, criminali și hoţi. Aceștia se mișcau aiurea, pe fundalul unei muzici trepidante, și a unui fum, înecăcios. Încercând să facă, drum întors, Tănăsie căzu din pat, trezindu-se la realitate, pe dușumea.

Comentarii

Leave a Reply