O lună în Amazonia

Nu era prima oară. În Amazonia nu trebuie să ajungi o singură dată, deși logica bifatului de destinații te-ar împinge la asta. În Amazonia trebuie să ajungi de câte ori poți și simți nevoia. De câte ori ți-e dor de junglă, visezi râuri nesfârșite, jinduiești după strigăte de maimuțe urlătoare în zori, simți miros de furtună deși ești la birou, ți se pare că vezi sclipiri roșii de papagal întorcându-se la cuib în asfințit. De câte ori te cheamă.

Prima dată fusesem din Bolivia. Era august 2012, iarnă australă, și în săptămâna petrecută în rezervația Serere din mijlocul junglei băteau vânturi friguroase din sud. Atunci am cunoscut maimuțele-păianjen și furnicile-glonte, liana dătătoare de apă și arborele de usturoi, penumbra amiezii și bezna completă a nopții, liniștea lacurilor și țârâitul necontenit al pădurii, bătaia de aripi a liliecilor la amurg și respirația tapirului hăituit.

O excelentă introducere într-o lume nebănuită, într-o natură sălbatică dar în pericol, din care lipsea însă un element fundamental: omul. N-am avut în anul acela nici timp, nici dispoziție sufletească pentru a mă aventura și mai adânc în Amazonia. Eram într-o călătorie de nouă luni să văd tot ce se putea vedea din cinci țări ale Americii de Sud, iar lumea andină mă absorbise puternic. Am lăsat visul amazonic deoparte, la dospit. Știam că mai devreme sau mai târziu, când va veni momentul potrivit, mă voi întoarce să aprofundez.

Ocazia s-a ivit recent. Vorba vine s-a ivit – uneori ocaziile vin când le făurim noi. După multe lecturi, după ani de trăit în America de Sud, după ce mi se potolise oarecum setea de Anzi și Caraibe, jinduiam după strigăt de maimuțe urlătoare în zori. Mi-am cumpărat în august anul trecut un bilet de la Bogota, orașul în care locuiesc, la Leticia, ieșirea Columbiei la Amazon. Nu pentru trei zile, nu pentru o săptămână. Urma să stau o lună.

Am pornit la drum fără prea multe planuri. Aveam un contact în Iquitos, Perú, o rezervare de o noapte în Leticia, și o carte de poezii pe post de ghid turistic.

Leticia, fost port militar, e acum un orășel în toată regula de pe malul celui mai mare fluviu din lume. Dacă faci abstracție de umiditatea de peste 90% și de vegetația care explodează pur și simplu din fiecare crăpătură de pe trotuar, din spațiile între cărămizile puse prost și din țărâna acumulată pe acoperișuri, n-ai zice că e un oraș amazonic. Cu imigranți din toată țara, Leticia și-a pierdut caracterul local, dacă l-a avut vreodată. Debarcaderul e singurul loc unde simți parfumul junglei, dar câteva străzi mai încolo arepas, niște turtițe din făină de porumb tipice pentru Columbia și Venezuela, sfârâie pe grătare.

Din Leticia am plecat spre Iquitos, cel mai mare oraș din lume la care nu se poate ajunge decât cu avionul sau barca. La 500 de kilometri în amonte față de Leticia, Iquitos, are un aer agitat, cu motocarros care gonesc pe străzile pline de gropi, cumbii electronice ce zumzăie în permanență din difuzoare, și mult, ireal de mult comerț stradal. Piața Belen e un uriaș labirint de fructe, legume, pui jumuliți, afrodisiace și ierburi de leac, ananași zemoși aliniați lângă munți de banane de toate dimensiunile și toate gradele de coacere, portocale și mandarine verzi, cacao, fructe de carambola, cocona, chontaduro, araza, mango și viermi siri la grătar, carne de broască țestoasă și făină de manioc, pești recent prinși pe tejghele șiroind de sânge.

Maleconul, faleza care acum un secol era pe malul Amazonului dar acum, după ce fluviul și-a schimbat cursul, dă spre râul Itaya, e plină de clădiri fastuoase, dar decăzute. Iquitos și-a cunoscut perioada de glorie la sfârșitul secolului XIX, cu febra cauciucului. Aventurieri din toată lumea au venit atrași de visul îmbogățirii rapide pe spinarea junglei. Ruina a sosit însă fulgerător, magnații cauciucului au plecat, lăsând în urmă palate luxoase pe care nimeni nu avea resurse să le întrețină.

Din Iquitos, un hidroavion m-a dus la Colonia Angamos, un sat de pe malul râului Yavari, la granița dintre Peru și Brazilia, în plin teritoriu al poporului indigen Matsés. Era un loc izolat, poate cel mai izolat în care fusesem până atunci, în care unica legătură cu lumea largă era zborul săptămânal al armatei peruane și televiziunea care se putea vedea în fiecare seară între șase și nouă fix, când venea curentul de la generator.

Cele cinci zile petrecute și mai departe, în comunitatea Nueva Canaan, au fost ceva inedit. Veneam oarecum cu teamă și curiozitate, neștiind la ce să mă aștept, ce o să fac și ce o să învăț. Era o așezare Matsés de șase familii, care totaliza în sezonul uscat vreo patruzeci de suflete, dar cum eu ajusesem în sezonul ploios erau doar douăzeci și ceva. Mulți plecaseră în Iquitos să lucreze ca zilieri.

Satul avea vreo șase căsuțe de nuiele cocoțate pe piloni, cu acoperiș de împletitură deasă din frunză de palmier. În ele focul ardea necontenit într-o vatră de pământ, și săgeți de lemn așteptau înfipte în acoperiș următoarea vânătoare. Mi s-a părut un paradis pierdut, până când am simțit țânțarii, sutele, miile de țânțari care nu-ți dădeau pace o secundă din zi. Gazdele mele erau însă obișnuite, și de fiecare dată când mă plângeam de noi pișcături ba dădeau din umeri a neputință, ba râdeau cu poftă de situație spunând cuvântul Matsés pentru țânțar: biuș.

A doua zi am fost la o vânătoare. Vorba vine, am fost. Indigenii se mișcă prin pădure cu agilitatea celui pentru care jungla este casă, școală, templu și loc de joacă. Nu era cazul meu. Neștiind pe unde să calc în terenul mlăștinos, neavând sprinteneala lor în a sări peste trunchiuri căzute, gândindu-mă de două ori înainte de a trece prin vreo baltă cu frunze putrede, rămâneam în urmă. Doi dintre bărbați au plecat înainte lăsându-mă cu copiii, și s-au întors după câteva ore cu prada: două maimuțe urlătoare, care au fost împărțite la întreaga comunitate.

În răstimpul petrecut acolo, am vizitat parcelele cultivate pe care indigenii cresc manioc, trestie de zahăr, ananas, banane, papaya și o mulțime de alte fructe ale pădurii, m-am scăldat în râu, am schimbat povești despre ploile din martie și fructele de chambira. Am descoperit un stil de viață legat mult mai puternic de pământ, râu și cer decât de orașe și industrializare și am înțeles că lumea e la fel de largă și acolo și la Londra, și la Fălticeni.

Am încheiat călătoria cu un periplu în rezervația naturală Pacaya Samiria. E o imensă junglă străbătută de o rețea densă de pârâiașe, râuri și lacuri, supranumită „pădurea oglinzilor”. În cele câteva zile de navigat cu o barcă cu vâsle prin apele ei fie negre, fie cafenii, dar perfect netede semnificația numelui mi s-a deslușit perfect. Agățătoare fel de fel, copaci cu rădăcini aerobe, palmieri cu trunchiuri țepoase, cuiburi de păsări se reflectau perfect pe suprafața lină pe care pluteau flori albe aduse de vânt.

La întoarcere inima mi-a fost mai grea, dar bagajul mai ușor. Lăsasem în urmă frici, angoase și prejudecăți. Luam cu mine legende, imagini cu râuri nesfârșite, strigăte de maimuțe urlătoare în zori, miros de furtună și sclipiri roșii de papagali întorcându-se în cuib la asfințit.

                                                                                                                      Paula Veselovshi

Comentarii