Povestirile unei barmanițe aiurite

Șirul 1


Sunt gânduri care îți lasă impresia că o să ajungi să-ți urăști meseria, căci doișpe ore de muncă pe zi nu sunt de ici de colo. Totuși, ceva se întâmplă de fiecare dată: se zidește o încărcătură emoțională atât de complexă cu oamenii cu care interacționezi, încât în norma pe o zi îți poți lua doza de viață cât pentru o eternitate. E nevoie de un amestec de empatie, colegi la fel de aiuritori ca tine și răbdarea de a vedea dincolo de priviri.

M-am trezit cu buza umflată la propriu, dar mai ales, la figurat. Știu că nu a fost doar cleștele dentistului care „accidental” mi-a spart buza în timpul celor două extracții. Mai știu că oricât aș vrea să mă izolez azi de orice interacțiune umană, nu am cum. Datoria mă cheamă, zic și eu într-un ton al filmelor despre perioada comunistă. Așa că mănânc ceva cum pot, îmi aliniez două dungi pe pleoape și îmi fac curaj în oglindă să-mi mișc fundul existențial către un pic de entuziasm. Mă motivează ideea, poate egoistă, că e nevoie de mine acolo.
Întârzii vreo 10 minute, atipic pentru o perfecționistă ca mine. Oamenii de la bucătărie s-au învățat, căci de cum intru pe ușă își deschid brațele să-mi dea o îmbrățișare, chiar dacă azi eu n-am ce bun să le dau din starea mea. Și totuși chimia, bat-o vina, nu dă greș cu secrețiile de serotonină la două corpuri alăturate prin brațe și spirit. În sala micului bistro, colega deja a pregătit aproape totul pentru deschidere: parcă a știut că eu n-am energie nici să rup o biată bucată de carton. Așa că o las pe ea în față, fac focul în sobă și mă întorc la lustruit tacâmuri și pahare.
Le-am povestit și celorlalți cum cei doi stomatologi călare pe gura mea s-au chinuit o oră și jumătate să-mi scoată un molar de minte. S-au amuzat, dar n-au trecut limita aia a firescului. Ba dimpotrivă, s-au stârnit alte povești cu dentiști și carii iscusite, care m-au făcut să-mi iau gândul de la ale mele. Primii clienți au venit imediat după deschiderea porții. Prima rezervare, a lui Fernando și Cristi, cei doi frumoși care iau masa aproape în fiecare zi la noi, se iubesc și se sorb din priviri. Le place muzica jazz și atenția la detalii. Trag cu ochiul pe geam la zăpada care strălucește în lumina soarelui nefiresc de afară. Cristi are un bagaj de mână și ochelarii de vedere, rotunzi, pe nasul lui de artist. Fernando pare mai trist ca de obicei, probabil pentru că el va pleca pentru o perioadă.
Multe unghiuri și pahare de curățat, astfel că timpul se surpă rapid că nici nu știu cum s-a făcut ora 15:00/ Un apel pierdut de la tata. Mi-e teamă să-l sun înapoi, deși aștept ca vestea să vină mai devreme sau mai târziu.Iau o gură de aer și una de apă, dau muzica mai încet și-l sun. E acasă, se pregătește să meargă să-l vadă. În continuare nu e bine, nu s-a schimbat nimic de ieri. Mă bucur că e acolo și totuși poate fi alături de mama în momentele astea. Îl îmbărbătez cu puținele cuvinte pe care le am și mai scuip o gură de sânge de la prăpastia extracției cu pricina. Se pare că interiorul meu bucal somatizează cu ce se întâmplă, parcă acum toate gingiile mă dor. Treaba mă ajută, îmi ține mintea ocupată. Deja-i seară. Salivez un pic de la mirosul de vin fiert proaspăt terminat. Îl pun în căni și observ că deja s-a dus lumina. Imediat ce mă întorc de la bucătărie îl găsesc pe așa-numitul Pălincă, clientul fidel al locului. De altfel e și unul din puținii oameni care se perindă pe aici și mi-a provocat o antipatie pe care nu o pot stăpâni. Dar n-am de ales; mă duc la tejghea, îl salut și îl întreb dacă îl pot servi cu ceva.Îmi răspunde sec, dar politicos:
„Un shot de pălincă și-o naivitate* din aia.”
Îi pun shotul de 50 pe tejghea, umplu paharul și mă duc să-i scriu comanda la bucătărie. Când mă întorc înapoi, găsesc un apel ratat de la tata. Îl sun, căci nu-i chiar așa de aglomerat și am un moment de răgaz. Îl întreb: „A murit?” . Prompt, răspunsul s-a rostogolit peste respirația tăiată: „Nu, dar se stinge. Mama spune că în seara asta se duce; sau poate în câteva ore. I-am pregătit și sicriul, preotul l-a împărtășit.Ne pregătim pentru sfârșit.”
Furie. Tristețe. Neputința de a mă împăca cu ideea. Oare cum rezistă mama?
Colegul de la bucătărie mă vede, se uită drept în ochi și îi spun ce se întâmplă. Fug din bucătărie. Vine după mine și mă ia în brațe. Ah, nu pot plânge, sunt oameni aici care au venit să-și bea berile în liniște și să se bucure de mâncare. Mă duc înapoi în bucătărie. T. îmi pune o piesă de la Israel Kamakawiwoʻole și îmi zice s-o ascult, căci lui i-a prins bine când a trecut prin clipe din astea. Am ascultat-o. Cu toți porii. Am scos afară. Mi-am dat două palme peste față și m-am dus iar în față.
Pălincă a început să comenteze cu aroganțele lui miserupiste. Îi zic: „Dă-mi voie să-ți spun singurul lucru pe care îl știu.E o înjurătură. După voi deveni Afinata ta preferată. Trebuie doar să mergem afară, nu vreau să audă toată lumea. ” Câr, mâr, nu mă mișc, hai să vedem ce înjurătură poți ști și tu, bine, hai fie. I-am spus-o cu tot patosul din mine, de parcă chiar mi-ar fi greșit vreodată cu ceva. Apoi am fugit înăuntru. După ce și-a terminat țigara, s-a întors la bar și-am aflat că mâine se împlinesc 7 ani de la moartea mamei lui. Da, înjurătura era și despre genericul „mamă”. Însă cum poți să înalți și să-nțelegi dacă nu ajungi acolo, la fundul mocirlei? Și uite-așa am spart un zid, cel mai crunt zid al minții mele care nu-mi dădea voie să-l înțeleg pe omul ăsta din fața mea. Un om mereu vesel, dar cu ochii triști, un om pe care toți ceilalți îl acceptatu și îl înțelegeau – în afară de mine. Îmi cer iertare pentru momentul deplasat și îi spun sincer că nu am știut. Penibil, nu-i ca și cum asta schimbă situația cu ceva. Îi mai pun în tăcere 2 shoturi de pălincă, cu bucuria absurdă de a fi mai aproape de el.
O sun pe mama. Glasul îi e înjumătățit, inima îndurerată se transmite mult prin telefon. Îi spun c-o iubesc și că-i sunt alături. Draga de ea se roagă să nu mă doară dinții. I-am spus să se liniștească, căci acum sunt bine și că nu are de ce să-și facă griji în privința mea. Câtă iubire are ființa asta de dat când tatăl îi moare în brațe?
Mă întorc la bar. Aprind o lumânare și mă rog pentru liniștea lui. Mă lasă cu toții în pace, nu-mi cer să prepar nimic de băut. Parcă știu cu toții ce se-ntâmplă. Muzica din youtube sună a ceva melodie Buddha bar sau ceva cântec de meditație. Pălincă și-a schimbat atitudinea față de mine. Urmează niște discuții despre metafizică, moarte și alte idei adunate. Îi spun că cel mai probabil mâine vom „sărbători” amândoi moartea. Îmi spune că ăsta nu-i motiv de glumit. Îi povestesc despre ce-i vorba. Mă întreabă ce naiba mai caut acolo, de ce nu sunt acolo, cu ei…

Rămâi cu bine, om care mi-ai conservat copilăria. Rămâi cu bine, supraviețuitor al inundațiilor din ’70, al războaielor și al atâtor greutăți. Rămâi cu bine, iubitor al țuicii și al cafelei cu lapte. Rămâi cu bine, ochi albaștri pe care i-am moștenit. Rămâi cu bine, hărnicie întruchipată. Rămâi cu bine și iartă-mă că n-am apucat să scriu o carte despre viața ta. Rămâi cu bine, Bubule. Rămâi cu bine…

*naivitatea = noutatea zilei, tocinei cu ciuperci gratinate

Text: Alexandra Ceornei
Foto: Alexandra Ceornei

Comentarii