Dâmbul

Se anunţa o zi de primăvară însorită.
Juţă se trezi cu noaptea în cap, aşa cum o făcea de ani de zile. Era un bărbat de vreo 45 de ani, înalt, frumos, bine făcut, cu părul negru, pieptănat îngrijit, ochii albastri pătrunzători, mustăcioară mică, iar când zâmbea descoprea o dantură albă perfectă… ce-i drept, lucru cam rar pentru acele vremuri.
Trăia în satul ăsta de când se ştia. Provenea dintr-o familie de oameni gospodari, mama tătăroaică şi tatăl moldovean get-beget. A avut doi fraţi mai mari, Jenică şi Valnică. Umbla o vorbă prin sat: ”toţi băitanii lui Dănilă sunt frumoşi, vrednici, deştepţi şi chiaburi pe deasupra”. Rupeau inimile mândruţelor din sat. Pe fiecare uliţă aveau câte-o ibovnică. Juţă nu a devenit învăţător, ca fraţii lui mai mari. I-a plăcut mai mult pământul. A făcut şcoala de horticultură la Fălticeni. Iar când războiul a bătut la uşă, a fost mobilizat şi trimis la oaste. Ori a fost norocos, ori aşa a vrut Bunul Dumnezeu, dar s-a întors acasă bine sănătos.
La câţiva ani de la întoarcerea de pe front şi-a cumpărat o bucată de pământ în sat, mai sus spre păduri,vreo 5 hectare bune. Gospodarul tot gospodar rămâne! A ridicat o căsuţă din bârne şi un grajd, unde să adăpostească animalele. Apoi cu pricepere, a sădit meri, peri, cireşi, vişini şi nuci. Pe care i-a altoit cum ştia el mai bine. Doar aşa învăţase la şcoală. De aceea peste ani de zile, va avea cea mai frumoasă livadă din sat… Când şi-a terminat de ridicat casa cu două cămăruţe şi-o bucătărie şi câteva acareturi, pe lângă care avea o văcuţă, doi cai şi câteva oi, dar şi o căruţă şi-un plug. A început, să se gândească să-şi întemeieze o familie. Era cam de mulţi ani holtei şi i se cam urâse cu singurătatea. A cautat o fată destoinică, care să îi placă, să fie gospodină, bună la suflet şi din oameni de omenie. Şi uite aşa, într-o vară fierbinte, a făcut o nuntă ca în poveşti, mireasa fiindu-i Catrina. O fată frumoasă, cu cosiţe aurii, aprigă și harnică, dintr-o familie de oameni cumsecade…

*

În aceea dimineaţă, se simţea tare obosit, cu toate că dormise neîntors toată noaptea. Şi culmea, nu obişnuia să bea, niciodată nu a iubit băutura, doar munca şi femeile. Chiar dacă acasă avea o nevastă frumoasă şi harnică, la care ţinea ca la ochii din cap, şi-o iubea din tot sufletul, tot îi plăcea să facă ochi dulci la fetişcanele din sat…

– Catrină hăi, ai făcut de mâncare la animale? Ai dat la găini?
– Apoi nu mă grăbi, c-amu’ le gătesc. Eu merg să mulg vaca, s-o pot trimite la cârd. Vezi c-o strigat bădiţa Jitaru, c-adună oile, să mergi cu ele la păşune!
– Îndată, îndată, să dau mieii la oi. Să dau o căldare de apă la vacă şi la cai. Să pregătesc câte-o porţie cu tărâţe la vacă şi ovaz la cai.Vezi ce îmi pui în traistă de-ale gurii. Să nu mai vii tu până la maginea pădurii, să-mi aduci de mâncare. Că e cam depărtişor…
– Nişte mămăligă rece de-aseară, cu brânză de oi din putină, o bucată de slănină din pod, cu-o ceapă şi îndată fac şi-un scrob cu jumări. Ţi le pun în traistă, învelite în ştergar…
– Apoi îi bun aşa, la amiază vine Ion a lui Pleşescu să mă înlocuiască…
– Văleleu, am uitat să îţi spun! Marghioala mi-o zis, că Ion al ei, nu poate veni la amiază să te schimbe. Merge azi la târg cu taică-său… A înhămat caii, a aşternut plăpumi şi pături în coşul căruţei. Îi tare beteag moşneagul, nu știu câte zile mai are ?! Îl duce la spitalul din Fălticeni, să-l vadă doftorii. Ai să stai singurel cu oile până seara!
– Bine femeie, oi sta, ce-oi face! O să şadă el în altă zi.
Juţă a scos turma de oiţe din ogradă. În drum îşi aşteaptă vecinii, să le aducă şi pe ale lor. Aşa e la sat până la 1 mai, când oile merg la stână. Sătenii se unesc câte patru, cinci şi îşi scot oile în porneală pe dealurile înverzite. La sfârşitul iernii şi începutul primăverii fânul se cam termină, de aceea oamenii sunt obligaţi să scoată animalele pe dealuri la păscut, dacă a dat firul ierbii…
Juţă ajutat de vecini a întregit turma de oi, apoi a luat-o pe drumul spre dealuri, să ajungă la marginea pădurii, unde era o vale ferită de vânt şi expusă la soare. Acolo iarba era verde şi bine crescută… Încet, încet, mica turmă urcă spre dealuri. Oiţele ascultatoare ştiind drumul, mergeau agale spre pădure. Au ajuns în Poaina Corbului, apoi au trecut pârâul ce tăia pădurea în două, printr-un loc mai ferit şi mai puţin abrupt. Au luat-o drept spre Râpa Cornului, un dealt înalt, împădurit, cu râpe adânci, unde se spunea că erau multe viziuni de vulpi şi bursuci. După un drum anevoios, mica turmă a ajuns la Poiana Ţiganului. Pădurea deasă, s-a rărit încet, făcând loc oazelor de verdeaţă. Apoi în faţa ochilor se revărsă o vale largă şi lină, parcă ruptă dintr-un colţ de rai. Acolo nu era greu de păstorit. În acele păduri, înafară de iepuri,bursuci, căprioare şi vulpi, alte animale nu se găseau. Şi oile de pierdut, nu aveau cum se pierde…
Juţă îşi lăsă traista cu merinde la tulpina unui fag, undeva aproape de un dâmb. Apoi îşi mână oile spre vale. Timpul parcă stătea în loc, orele treceau tare greu. A stat o vreme sprijinit în bâtă. A cântat din fluier. A cioplit cu brişca nişte crenguţe de fag. A dus turma de oi, s-o adape la pârâu.
La amiază, când soarele era sus pe cer, îşi scoase mâncarea din traistă. Întinse pe ştergarul alb strachina cu scrob și slănina. Tăie mămăliga rece cu-o aţă în felii subţiri, sfărâmă cu pumnul ceapa, să fie mai dulce. Rupse bucăţi din calupul de brânză și începu să mănânce…
Era călduţ pentru aceea vreme. Cu toate că era primăvară, mai erau locuri dosnice unde zăpada încă nu se topise. Oile păşteau liniştite, mieii alergau bucurându-se de libertate şi lărgime. Câte unul behăia disperat, când se pierdea de mamă. Tălăngile lor sunau molcom…
După prânzul copios, Juţă se întinse pe cojocul aşezat pe iarbă. Stătea într-o rână cu faţa spre vale, protejat de un dâmb de pământ mai înalt. Căldura plăcută îi toropi simţurile, vântul nu mai batea… aţipise. O linişte nefirească se lasă. Cerul limpede şi albastru se întunecă dintr-o dată. Un soi de ceaţă alburie răsărită din adâncul pădurii, inundă valea… Bărbatul tresării.
Un om apărut de nicăieri, îmbrăcat în pantaloni verzui din pănură, cu cămaşă de in albă, cu canafi albaştri. Purta pe umeri un suman negru. Pe cap avea o cuşma veche roasă de molii. A ieşit din pădure şi venea drept spre dâmb. Locul unde Juţă stătea întins pe cojoc şi păzea turma de oi. El nu se ridică, aşteptă, să se apropie omul străin de el. Se gândea, că s-o fi rătăcit bietul şi vine să-l întrebe cum să ajungă în sat…
Bărbatul care venea spre dânsul, era înalt, uscaţiv, cu ochii goi, faţa parcă mult prea albă. Dar ceea ce i-a atras atenţia, era nasul foarte roşu… Se gândi în sinea lui „uite şi la ăsta a luat-o de dimineaţă cu rachiul”. Nici nu îşi dădu seama că odată cu ceaţa din jur, se lasă şi-un frig care îi îngheţă inima, iar aburii fierbinţi ai respiraţiei se vedeau de parcă afară era ger.

Străinul misterios, era la doi paşi de el… Juţă încercă să se ridice. Însă ceva mai puternic decât voinţa lui îl ţintuia la pământ. Omul cu privirea goală, nu scoatea nici un cuvânt. Se îndreptă către el, îl apucă cu mâinile de marginea îmblănită a bundiţei şi cu genunchii i se aşează pe piept. Îl apăsă cu o putere ieşită din comun, iar mâinile lui reci îi căutau gâtul…
”Cum oare slăbătura asta de om de deasupra mea, are atâta putere?” gândi Juţă. Apoi mii de întrebări îi trecură prin minte. Nu înțelegea ce i se întâmplă. Ochii cenuşii ai străinului îl sfredeleau.Voia să ţipe, gura îi era încleştată, simţea cum se sufocă şi mai rău era că nu se putea mişca, măcar să se apere… ”Doamne Dumnezeule, ce pui drac a venit din pădure? Ce loc necurat o fi aici?!”. Atunci îşi aminti, ce îi zise odată bunică-sa : ”să ştii că atunci, când Ducă-se pe Pustii îţi iese în cale, te face stană de piatră. Nu te mai poţi mişca, nu mai poţi vorbi, doar limba îţi mai rămâne liberă. Fă semnul crucii de trei ori şi zi Tatăl Nostru în gând. Preţ de-o clipă asta îi trecu prin minte. Făcu semnul crucii de trei ori cu limba şi începu a zice :” Tatăl Nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se în numele tău…” Nu a mai ştiu cât au durat toate acestea, poate o clipă, poate o eternitate, dar în acel moment parcă s-a spart cerul, s-a auzit o bubuitură surdă. Omul care îl apăsa pe piept cu o putere supranaturală, s-a destrămat ca o dâră de fum, lăsând în urmă un miros greu şi înecăcios…
Cerul era albastru fără nori şi soarele încălzea plăcut natura… Oile păşteau liniştite, pârâul curgea leneş la vale. Ceaţa dispăruse de parcă nici n-ar fi fost!
Istovit de povara ce îi apăsase trupul, inima îi bătea să îi spargă pieptul. Reuşi să se ridice. Capul îi bubuia de durere. O stare de rău îl cuprinse. Îi tremura tot corpul, îi tremurau și genunchii, simţea că nu poate sta în picioare. Îl cuprinsese o spaimă de nedescris. Da îi era frică! o frică de moarte… Nu mai putea să stea acolo, trebuia să iasă din pădure, să ajungă acasă. Cu toate că mai erau câteva ore bune până la asfinţit. Gârbovit şi copleşit de cele întâmplate, mână de zor turma de oi spre casă…
„Ditamai omul şi tremur de frică… Doamne iarta-mă! M-a vizitat diavolul! Păcătos mai sunt! M-a bătut Dumnezeu! Gata, îi zic Savetuchii că nu-i mai calc prin bătătură noaptea, când bărbată-său îi dus la târgul de vite…” îşi zise bărbatul în gând.

*
Intră în curte. Catrina nu-şi mai vedea capul de treburi, dar când a ajuns Juţă mai aproape de ea, îi văzu faţa palidă.
– Măi bade da ce-i cu tine? doar nu eşti bolnav?! şi de ce ai ajuns aşa degrabă acasă?
– Lasă-mă muiere, lasa-mă! nu am nimic… nu am mai putut sta.
În casă, barbatul îşi dezgoli gâtul. Se uită în oglindă, văzu două vânătăi de-o parte şi de alta a grumazului. Deci nu visase, fusese totul aievea. Să nu se facă de ruşine, hotări să ţină toată întâmplarea doar pentru el. Cine l-ar fi crezut? şi câți nu ar fi râs de dânsul?!
Peste câteva zile, după ce i-a mai venit inima la loc. Juţă iscodi în stânga şi în dreapta şi din vorbă în vorbă află că baba Mălina care avea 90 de ani, ştie o poveste veche şi înfiorătoare a acelui loc. Bătrâna îi povesti că acolo lângă pădure sub dâmb, lângă Valea Largă este un loc blestemat, bântuit de duhuri rele. Acolo, a avut loc o crimă sângeroasă cu mulţi ani în urmă. Îi spuse, că doi veri de pe mamă, cuprinşi de patima iubirii de pământ s-au certat până s-a ajuns la omor. Unul dintre ei era înalt şi uscaţiv, Gheorghe a Casandrei, iar celalalt, era văru-său: Ilie Cuţitarul

În duminica Floriilor cu o săpatămână înainte de Paşti, după ce au mers la biserică, cei doi au poposit la birt, s-au cinstit cu mai multe păhărele de rachiu, până s-au îmbătat… Apoi fără un motiv anume, au plecat împreună spre pădure, să mai vădă odată hatul dintre pământurile lor de acolo. Ce li s-o fi părând, ce li s-o fi căşunat, nimeni nu stie, dar s-au luat la harţă. Vărul lui Gheorghe, Ilie om harnic de felul lui, era tare rău la băutură. Devenea violent şi nu mai ţinea cont de nimic. Îşi bătea nevasta şi copiii, de fugeau bieţii de ei ca potârnichile şi se ascundeau pe la vecini… Se spunea prin sat că era din neam de cuţitari, oameni sângeroşi, fără milă. De aceea purta mereu la brâu, ascuns un cuţit. Acolo în pădure, lângă dâmb cu mintea înceţoşată de băutură, plin de mânie l-a înjunghiat pe Gheorghe de două ori în piept lânga inimă, apoi la burtă, i-a făcut o tăietură mare, din care i s-au scurs toate maţele şi viaţa deopotrivă… I s-a părut poate, că vărul său a mutat piatra de hotar dintre parcele… cine ştie?!… nimeni nu poate şti!
La aceea vreme a fost considerată o crimă de-o violenţă rar întâlnită, înfricoşând lumea prin cruzimea ei. Vărul lui Gheorghe, ucigaşul, a intrat la puşcărie pentru 25 de ani de muncă silnică. Dar nu s-a mai întors acasă niciodată. S-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit după câţva ani de chinuri.

Acum înţelesese Juţă din ceea ce îi povestise baba Mălina, că adormise pe locul unde fusese înjunghiat Gheorghe a Casandrei, acolo îşi dăduse duhul bietul om…
Dâmbul de la Valea Largă este blestemat şi bântuit. Iar dacă vreun călător întârzie prin acele locuri, poate zări uneori înainte de Paşte, prin ceaţa nopţii doi oameni care se ceartă, se suduie şi se iau la bătaie. Apoi unul îl înjunghie fără milă pe cel mai înalt. Dar, la cântatul cocoşilor se lasă o linişte de mormânt şi umbrele dispar….
Şi dacă mergi vreodată ziua prin pădurea de la Râpa Cornului şi ajungi la Poaiana Ţiganlui, lângă dâmb şi te așezi să te odihneşti, poate ai să vezi un om înalt şi uscaţiv, cu nasul roşu, îmbrăcat cu suman negru, care vine grăbit spre tine.
Ai grijă ! Fă de trei ori cruce cu limba şi zi în gând Tatăl Nostru şi fantasma va dispărea…

Text: Mariana Bilic
Foto: Alexandra Ceornei

Comentarii