De dincolo

Când am revenit din concediu… am hotărât să aștern pe hârtie strania întâmplare care de atunci mă înfioară numai la simpla aducere aminte. Niciodată nu am crezut că evenimentele trăite acolo pot exista nu numai în mintea rătăciților, ci și aievea. EI sunt prezenți pretutindeni și acest lucru este dovedit. Las cititorul să cunoască cele petrecute și să mediteze…

Am decis că, după mult timp petrecut în fața biroului, merit o mică vacanță. Nu am stat prea mult pe gânduri și a doua zi am plecat în ceea ce avea să fie mica mea evadare.
Doream de mult să vizitez micul orășel de provincie în care m-am născut și față de care am o mare slăbiciune de când eram copil. Nu conta că era cam departe de capitala unde mă stabilisem, trebuia să ajung acolo. Cred că nu mai trebuie să spun că și părinții îmi lipseau foarte mult.
Tot drumul m-am gândit la amintirile mele din vremea copilăriei, mi-au revenit în minte zilele de demult… Ce timpuri !
Când am ajuns, tremuram ușor de emoția revederii locurilor dragi în care se “topiseră” aproape 20 de ani din viața mea. Eram uimit văzând cum s-a schimbat orașul. Apăruseră noi clădiri, lumea era diferită de cea de atunci…
Revederea cu părinții a fost extraordinară. Nu le spusesem că vin, deci surpriza a fost cu atât mai mare cu cât venirea mea fusese neașteptată. Zilele ce au urmat au reușit să-mi dea ceea ce îmi lipsise de mult: acel sentiment de neasemuită fericire că nu ești singur în această lume, că ai pe cineva alături, mai ales dacă acel cineva este reprezentat de părinții tăi.

În ziua aceea am coborât să-mi cumpăr niște țigări. Când traversam strada care mă despărțea de mica tutungerie, cineva, care venea din față, s-a lovit violent de mine. S-a întors spre mine și, când m-a zărit, a exclamat dându-se câțiva pași înapoi:
– Nu se poate… Randy ?! Chiar tu ești, dragul meu prieten ?
L-am privit cu atenție.
– Ben ?! Tu ?! Era Ben, cel mai bun prieten al meu din clipa în care ne-am cunoscut. Fuseserăm colegi de bancă. Eram nedespărțiți, până când viața ne-a separat drumurile…
Această revedere ne-a apropiat din nou. Am depănat amintiri, am râs la vederea unor fotografii făcute de mult, martore mute ale trecerii timpului. Bucuria întâlnirii ne-a făcut să uităm necazurile vieții.
Observam totuși pe chipul prietenului meu, din când în când, o umbră care-i înnegura bucuria. L-am întrebat atunci care era motivul acelei tristeți care nu își avea locul acolo. Mi-a răspuns atunci, după ce și-a aprins pipa și ne-am așezat lângă focul ce trosnea plăcut în cămin.
– M-ai întrebat de pricina durerii mele. Am să ți-o împărtășesc, deși poate ai să crezi că sunt nebun. Trebuie să știi că totul este purul adevăr și nimic mai mult. Vocea începu să-i tremure și o puteam observa o spaimă cumplită întipărită pe chipul său. Ascultă-mă, deci, prietene, căci ceea ce vei auzi va fi, poate, o singură dată în această viață…

Am cunoscut-o în urmă cu câțiva ani. Era o persoană fermecătoare, cel puțin atunci… M-am îndrăgostit imediat de ea. Îmi luase Necuratul mințile. Ne-am căsătorit la nici o săptămână de când o văzusem prima dată. Parcă eram orb, ea era mai presus de toate. Am rupt legăturile cu toți prietenii mei, trăiam o stare vecină cu nebunia. Am început să beau, ajunsesem deplorabil. Ea… însă… niciodată nu m-a oprit. Dimpotrivă, mă încuraja să devin un ratat. Și totuși, o iubeam. Nu înțelegeam, parcă aveam un văl în fața ochilor, iar influența ei asupra mea devenea tot mai mare…

Dormeam în cea mai mare parte a timpului, eram foarte slăbit. Într-o zi însă, m-am trezit foarte devreme, cred că era 3 dimineața. Ea nu era acasă. Am căutat-o peste tot, nu era nicăieri. Eram speriat, nu știam ce naiba se întâmplase. Deodată…. am auzit un zgomot în grădină. M-am speriat și am ieșit afară. Atunci am văzut-o, Randy.
Era ea, îmbrăcată într-o rochie albă, lungă până la pământ. Să nu crezi că am să uit vreodată ceea ce am văzut în continuare. Și acum sufletul îmi este îngrozit de sălbatica arătare care îmi dezvăluia cine, sau mai bine zis ce era soția mea. Pe alocuri rochia era mânjită de sânge și pământ. Dar… oh… nu era sângele ei. Era aplecată asupra unei gropi din grădină, groapă de a cărei existență nu știam. Scotea ceva de acolo, nu puteam să văd din cauza întunericului. Am auzit deodată niște plânsete care s-au oprit brusc, fiind urmate de un clefăit grețos care m-a umplut de dezgust. M-am apropiat încet, ca să îmi pot da seama ce se întâmplă. Curând curiozitatea-mi s-a transformat în groază. Nu visam, deși nici nu-ți închipui ce mult aș fi vrut să fi visat… Am zărit lângă ea un rest dintr-o mână de om, Randy ! Era mâna unui copil… Am strigat atunci, incapabil de altceva, sperând să mă trezesc din acel coșmar. În acel moment năluca se întoarse. Nefericitul de mine! Am tot sperat că poate mă înșel, că greșesc, dar nu…
M-am răsucit și am luat-o la goană către păduricea din apropiere. Ea mă urmărea, urlând înfiorător. Am aruncat o privire peste umăr și m-am cutremurat. Nu cred să existe lucru mai feroce. Frumosul ei păr era năclăit de sânge, iar ochii, goi de fiară, mă străpungeau dureros. Am alunecat, spre groaza mea, și m-am rostogolit printre niște buturugi. Cumplita creatură și-a repezit gura flămândă spre gâtul meu. Secretul ei fusese aflat. Cu ultimele puteri m-am ferit și m-am tras într-o parte. Am împins inconștient, cu picioarele, un trunchi retezat plin de crengi uscate. Oarbă de furie, când a sărit să mă înșface, a căzut peste acel trunchi, fiind străpunsă în inimă de un ciot ascuțit. În clipa următoare am auzit un urlet apocaliptic, de parcă Iadul coborâse pe Pământ. Am privit mut de groază abominabila himeră cum se preface într-un fum urât mirositor și dispare în neantul din care venise. Îmi era clar în cele din urmă infernalul adevăr: soția mea fusese un vampir, care, prin mijloace necunoscute nouă, m-a orbit, ascunzându-și adevărata înfățișare.
Aici, dragă Randy, povestea mea ia sfârșit. De atunci a trecut mult, dar mereu mă gândesc că nici acum nu s-a terminat și o văd din nou…
Ascultam uimit și parcă zăream în fața ochilor terifiantele lucruri istorisite cu glas tremurat.
Când ne-am despărțit, l-am privit adânc în ochi și i-am zis doar:
– ȘTIU că mi-ai spus adevărul. Apoi m-am întors și am plecat fără a mai privi măcar o dată în urmă. Puteam totuși să jur că am deslușit în ultima strângere de mână o mare recunoștință, fiind probabil singurul care l-a crezut.
Am părăsit în cele din urmă locurile natale, nu fără regret și o oarecare teamă… Și azi, când mă gândesc la spusele prietenului meu, nu-mi pot înăbuși spaima. Nu am dorit ca să trăiască și el acel moment groaznic în care credeam că-mi pierd mințile, atunci când i-aș fi spus ceea ce nimeni nu mai știa: imediat după ce mă stabilisem în capitală, visând la un viitor strălucit, am întâlnit o necunoscută de o frumusețe tulburătoare care părea că mă așteaptă de o veșnicie în același loc în care am văzut-o apoi de mai multe ori, pe o alee înfundată din cimitirul trist. Ultima dată când am zărit-o, s-a apropiat, părând că plutește deasupra pământului, și mi-a șoptit șters:
– Randy, Ben îți transmite salutări, doar ați fost prieteni, nu ?
În clipa aceea am auzit voci în spatele meu. Era Ben, m-am întors, dar nu era nimeni. Spre stupoarea mea, dispăruse și straniul personaj. Am plecat de acolo fiind sigur că fusese doar o halucinație din cauza oboselii. Doream să cred acest lucru ! Siguranța și stăpânirea de sine mi s-au spulberat însă după întâlnirea neașteptată din timpul vacanței.
Știam că era doar începutul….

Text: MIhai Iulian Verciuc
Foto: Alexandra Ceornei

Comentarii