Noaptea

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În copilărie, urmăream soarele care, după o zi de fierbere în suc propriu – muncă grea, nu glumă – cobora după pădurea de brazi, lăsând acele culori roșiatice să străpungă norii din jur, împrăștiind ultimele raze peste întregul deal. Era un semn că el merge la culcare.
Apoi, rând pe rând, apăreau tot felul de umbre și figuri stranii, nedeslușite, care-mi stimulau imaginația și-mi dădeau fiori și neliniști. Nu înțelegeam cum fumul acela negru și rece se așterne peste dealuri, case, copaci, oameni și, cum totul devine mai ciudat, mai grăbit. Toate treburile se făceau mai repede, se adunau lucrurile și se băgau în casă (cele ce aparțineau casei, bineînțeles), se mulgeau vacile, se închideau găinile, se aduceau lemne în casă, etc., ca și cum ceva rău sau grav ar urma să se întâmple. Dar nu se întâmpla nimic rău. Ba, dimpotrivă, mama făcea mâncare, mâncare bună, se vorbea, se spuneau glume, se râdea.
Și-apoi, noaptea avea farmecul ei căci îmi dezvăluia frumusețea cerului înstelat. Luna, cu chip de femeie, mă însoțea în mers, stelele apăreau și dispăreau, iar deasupra tuturor, departe, departe, mă veghea fecioara Maria încojurată de îngeri cu ochi albaștri, păr lung, blond și cârlionțat, cu aripi mari, mari, albe, învăluiți de lumini multicolore. La țară, serile se numesc basme.
Poveștile despre michiduță care te poate striga pe la geamuri sau cu care te poți întâlni pe cărare (are chip de om, te salută normal, dar dacă ai întoarce capul în urmă, ai vedea că are picioare de cal și trebuie să faci cruce cu vârful limbii); jocurile de tot felul sau prinsul cărăbușilor; discuțiile despre oamenii mari, dezbaterile despre lume și despre cum se fac copiii, mă țineau pe uliță ore în șir. Mama îmi spunea ulițarnică. Tata îmi spunea că sunt buiacă. Eu eram fericită!
Mâncam cu poftă până mă durea stomacul, (mama ne făcea mâncare după pofta fiecăruia), apoi mă plângeam de durere: vai, nu mai pot! Nu mai pooot. “Ce ai? mă întreba mama.” “Am mâncat prea mult.” Mâncam tot din farfurie sau strachină, dar nu renunțam la laptele mâncat din ceaun pentru care mă băteam cu fratele meu. La noi i se spune scrum. „Eu rad scrumul că-s mai mic”, striga el. Mama ne spunea să mâncăm cu rândul, dar eu voiam să-l împărțim pe loc și așa rămânea: trăgeam cu lingura o dungă groasă pe fundul ceaunului împărțindu-l în două. Ceea ce se lua pe lingură era câștigul meu! Până s-a prins el, că după aceea… am mâncat cu rândul.
Și venea ora somnului. Un somn bun, într-o liniște desăvârșită, fără griji și fără supărări, până începea să cânte cocoșul. Dar nu mă ridicam din pat până ce nu venea mama să mă anunțe că, dacă mai stau în pat, o să se trezească pupăza înainte și o să-mi cânte. Cum? Pu-pu-pur, pupă-mă-n cur!
Asta era nașpa!
În adolescență, noaptea a căpătat alte semnficații. În prima parte a adolescenței, seara era destinată întâlnirilor cu fete sau băieți, discuțiilor mai la obiect, adicăăă despre îndrăgostire, fiori și bătăi puternice ale inimii atunci când, cel puțin, treceai pe lângă cel care-ți plăcea.
Timpul liber parcă se scurtase, dispozițiile și întrebările din partea părinților devenind mai intense și mai serioase: „nu mergi la nici un film; ce e aia discotecă joia sau sâmbăta? cu cine mergi? a cui este?”
Ce se schimbase, oare?
În partea a doua a adolescenței, lucrurile au evoluat: am făcut cunoștință cu minciuna – prietenă de nădejde, uneori – , dar am primit și oarece înțelegere din partea părinților. Minciunile astea nevinovate în fond, dezvoltau în mine creația, nu? De câte ori nu mi-am făcut în minte fel și fel de scenarii despre cum va decurge discuția acasă, atunci când mă întorceam târziu? Bineînțeles că nu era așa, ba, câteodată nici nu era nevoie de vreo explicație. Nu știu de ce. Dar de câte ori n-am intrat cu pantofii în mână, venind de la vreun bal sau film?! Inima era cât un purice, iar respirație nu mai aveam atunci când mă chinuiam să deschid ușa fără zgomot. Uneori aveam noroc, alteori, nu.
Curios era faptul că tata nu mă certa pe mine, ci pe mama. Capul meu avea doar urechi, corpul meu levita cu inima oprită, mintea construia ziua de mâine, când aveam să dau explicații. “Mâine”…ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ieri! Rămânea doar regretul și compasiunea pentru mama, care nu avusese un somn bun din cauza mea.
În sfârșit, am scăpat de sub tutela părinților! Serile și nopțile erau destinate întâlnirilor, discotecilor și nesfârșitelor discuții și planuri despre cum ne-am dori să fie viața.
Nu-mi era frică de noapte. Umblam singură, cel mai adesea pe jos, dar nici nu-mi trecea prin cap că e periculos. Bineînțeles, nu m-au ocolit unele neplăceri însă ieșeam victorioasă întotdeauna. Nici nu-mi dădeam seama de unde îmi veneau fel și fel de idei prin care doboram dușmanul, și, de unde aveam o forță zdrobitoare. Da, săream și la bătaie! Dacă povesteam cuiva despre astfel de întâmplări, concluzia unanimă era că nu sunt normală. Posibil, dar când am fost?! Așa îmi ziceau și dușmanii! Eu însă eram mândră.
Am călătorit cu trenul noaptea de zeci de ori, am călătorit cu autocarul, am ieșit din casă în plină noapte și am inconjurat orașul pe jos de nenumărate ori, am fost în gară fără motiv, fără nicio teamă.

Când și de ce a apărut frica de noapte, de întuneric?

Frica de întuneric a apărut de-abia atunci când am reflectat asupra pericolelor ce pot apărea pe stradă ca urmare a schimbării comportamentului omului, noaptea. Da, atunci! Am realizat că mai toate relele din lume se petrec noaptea: bătăi, omoruri, jafuri, violuri, scandaluri, etc. De ce? De ce oamenii se schimbă odată cu lăsarea întunericului? Oare pentru că se simt protejați ca sub o mască, ca și cum n-ar fi recunoscuți și, atunci, prind acel curaj pe care nu și l-ar permite pe lumină, sau poate, noaptea se ascut anumite simțuri, forțe nebănuite, gânduri și planuri ascunse?
De un lucru însă sunt sigură: frica de ceva, de orice, cuibărită în mintea și inima omului atrage acel ceva asupra lui.
Și iată, cum meditam eu așa… numai ce mă trezesc că cineva mă bate ușor pe umăr, ca un fâlfâit de aripă rece.
Mă întorc rapid și simt cum sângele-mi îngheață, iar respirația încetează. „Dacă tot ești curioasă, te întreb: tu nu ai auzit de mine? Eu sunt Bibi Usicu, stăpâna nopții. Eu slobod întunericul și mă lupt cu lumina, cu stelele și îngerii, eu zăpăcesc mintea omului dezvoltând în el puteri nebănuite și simțuri ascuțite.”
Vorbele păreau calde, liniștite, fapt pentru care am reușit să-mi închid gura căscată, s-o privesc. O prezență cu alură feminină, înaltă, zveltă, cu părul negru, lung de tot. Formele ei se observau pe sub rochia metalică de culoare aurie. Îi caut privirea din ochi, dar nu pot desluși nimic, întreaga față fiind efectiv neagră, neagră. Încerc să bâigui niște cuvinte, pe care nici eu nu le înțeleg. „Vezi, te-am zăpăcit! Ai vrut să mă întrebi unde locuiesc și de ce fac rău oamenilor, așa-i?” „Da”, reușesc să răspund. „Păi, tu știi că în univers există o mulțime de corpuri cerești, dar nu știi că foarte multe sunt locuite. Toate formele de viață de pe Pământ, practic, au câte o planetă, ca să zic așa. Noi suntem peste tot, dar nevăzuți de către pământeni. Suntem adevăratele forțe: ale binelui, ale luminii, ale energiei, ale răului și ale întunericului. În general, ne respectăm și cooperăm, dar avem și lupta noastră internă.”
Darrr, eram gata să mai întreb ceva, când, simt o răceală fantastică și observ cum coboară un nor negru care o învăluie pur și simplu și dispare.
– Iar dormi dezvelită? Dacă vine cineva și te gâdilă la tălpi? Acum trezește-te că e târziu! Sau vrei să-ți cânte pupăza?

Comentarii