Istorie contrafactuală


Pe 21 decembrie au fost lupte de stradă. Au murit oameni împuşcaţi. Pe 22 decembrie, pe înserat, securitatea a lansat grenade cu gaz între manifestanţi. Gaz otrăvitor, letal. Au murit foarte mulţi oameni. În noaptea dintre 22 şi 23 tancurile au strivit alţi oameni ieşiţi în stradă pentru a-şi cere libertatea. Spre dimineaţă au sosit două dube şi mai mulţi soldaţi cu măşti de gaze pe figură. Din nişte ţevi montate pe cupolele maşinilor s-a revărsat din nou gaz toxic. Majoritatea manifestanţilor au scăpat cu fuga. Au murit cei din apartamentele aflate în imobilele din apropiere. O moarte urâtă, în chinuri, cu spume la gură şi ochi ieşiţi din orbite.
Începând cu dimineaţa de 23 decembrie nimeni nu s-a mai aflat în stradă. Revoluţia fusese înăbuşită în capitală. În unele locuri din restul ţării luptele au mai continuat, sporadic, până la sfârşitul anului, până când benzile de legionari regionali, strigători de libertate, egalitate, fraternitate, deveniră doar o simplă curiozitate de cum pot unii să-și bată singuri cuie în talpă și apoi să danseze călușarul.
Seara de 23 decembrie fu momentul care-l făcu pe Ceaușescu cunoscut în întreaga lume, când, după monologul său din care nimeni nu înțelese nimic, spuse pe un ton solemn:

Agenturile streine vom mai auzi de ele
Când o face plopu pere și richita micșunele

A fost singurul an în care Crăciunul şi Revelionul nu s-au sărbătorit.
Ianuarie 1990 a fost luna începutului de ev. Pe 5 ianuarie Ceauşescu a declarat România ca fiind Republică Comunistă. În săptămâna care a urmat la televizor s-au dat doar înregistrări cu arestările participanţilor la Marea Lovitură de Stat. Câţiva lideri au fost executaţi. Alţii au primit condamnări pe viaţă, după care au fost executați.
Partidul Comunist Român a fost desfiinţat, el dovedindu-se incapabil să răspundă pericolelor lansate de agenturile străine ce ameninţau suveranitatea Patriei, iar liderii săi cei mai influenţi au fost arestaţi.
Și dacă vă gândiți – deși eu nu vă sfătuiesc s-o faceți – la ce bun un partid când întreaga națiune constituia un unic ansamblu, bloc, conglomerat, monolit în jurul conducătorului prea iubit, stimat, adulat și pupat, în sus și în jos, atât de atei cât și de credincioșii ce-și înlocuiră, pe peretele dinspre est, icoanele cu poza prea-veneratului lider și bibliile de la căpătâi cu rapoartele la congresele personale ale prea-măritului și prea-iubitului, mult prea-stimatului și adulatului șef de stat și de popor, comandant suprem al forțelor armate și înarmate, și bulibașă recunoscută a tuturor țiganilor.
De ziua lui (26 ianuarie) Nicolae Ceauşescu s-a autointitulat Excelenţă Supremă, având statut de suveran absolut al Republicii Comuniste România. Timp de trei zile au fost citite de către crainici radio şi de televiziune prerogativele Excelenţei Supreme. Persoana în cauză putea: decide, hotărâ, impune, condamna, ordona, graţia, revoca, anula, demite, destitui, constitui, promulga, decora, degrada și scuipa oricând, orice şi pe oricine, fără a mai fi necesar vreun proces sau alt act similar acestuia. Democraţia atinsese apogeul, după exprimarea plastică a lui C.V. Toader, marele tribun, singurul cântăreţ de ode agreat şi acreditat de către Ilustra Excelenţă Supremă. Imnul său de slavă a făcut repede înconjurul planetei. Acesta suna după cum urmează:

Prea meşterite învăţat
Cu fruntea prea scrutată
De gânduri mari, prea înălţat,
Pe piedestal de glorii,
Atingi măreţul cer înalt
Şi arcul aurorii,
Prea meşterite luminat
Ce-n ev şi-arată zorii,
Îmbrăţişează-ne cu nerv,
Condu-ne spre succesuri,
Deschide-mi ochii să observ
În sens, noi înţelesuri.
Şi tot aşa, şi tot aşa,
bla-bla, bla-bla, bla-bla.

În engleză suna cum suna, dar în chineză atingea perfecţiunea. Cetăţenii Coreei de Nord au plâns când l-au ascultat, şi au cerut ca liderii culturali, precum şi cei politici, să fie executaţi pentru impotenţa lor în a-l omagia într-un mod similar, dar încă și mai strălucitor, pe prea-iubitul Kim Ir-Sen, înţeleptul preşedinte conducător şi deschizător de drumuri, căi, alei, poteci și conserve românești făcute la bine cunoscuta firmă FACOS, către viitorul luminos, către zarea deschisă înaripatului spirit comunist în zborul său de neoprit, de neegalat și de neostoit. Iar Kim Ir-Sen, ascultându-şi supuşii, şi-a executat miniştrii pe stadioane, în aplauze, urale, nori de confeti şi sunet de i-ka-ro-je, un fel de vuvuzele autohtone.
Pe 21 mai Ceauşescu a dat ordin ca tribunul să fie executat, motivând că revenirea periodică a cuvântului prea ar avea menirea să-i limiteze spaţiul ideatic al dezvoltării cultului personalităţii sale. Motivaţia sa nu conţinea chiar aceste cuvinte, pentru că pe majoritatea dintre ele nu le cunoştea sau înţelegea, însă era o motivaţie bună şi de încredere, făcută fiind de cel ce i-o scrisese, om bun la toate şi sfătuitor, cunoscător al spiritului Moscovei, fiind şcolit prin partea aia a planetei, persoană sinuoasă, unsă cu toate alifiile, mânăriile, frecţiile şi dejecţiile ce-l făcură să ştie când fu momentul să se-ntoarcă roata revoluţiei, transformată în tăvălugul mâniei proletare. Evident, fu vorba de Ion Ilici Ilişescu.
Locul rămas liber, de tribun al marelui nebun, fu repede ocupat de mânătărci, licheni, coceni, arici, limbrici şi carici. Şi apoi viaţa îşi urmă cursul.
În anul 2000 fu lansat pe piaţă primul PC românesc, sub numele de Felix-PCc-2000. El fu confundat la început cu Felix Motanul, dar asocierea fu repede amendată într-o acţiune de largă amploare, concertată pe de o parte de firma japoneză Ka-Ku-Kuru Nu-Jitsu, furnizorul de microprocesoare pe 13.14 biţi, iar pe de alta de cei de la Pepsic-Ola fuzionaţi cu cei de la Motor-Ola şi cu cei de la Hai-Biem – celebră firmă botoşăneană de brodat circuite impregnate şi capsat componente pe placa de bază. Fu explicat astfel că acel c mic din coada lui PCc, face de fapt şi în fapt referire la portul de conectare al computerului la alte surse energetice, regenerabile sau nu, precum huila, antracitul sau manganul, aici trebuind a avea grijanie de confundarea cu mangalul, ăsta fiind frecat de chinejii invidioşi pe preţul insignifiant de mic al calculatorului: doar 2000 de yeni japonezi, adică 68.47 lei româneşti. Se prevede ca în 2020 să apară următorul computer românesc, Felix-PCc-2020, costând – evident – 2020 yeni japonezi.
În 1997 Ceauşescu a fost operat. I s-a făcut transplant de inimă, creier şi rinichi. Toate de la porci, pentru că devenind paranoic nu mai avea nicicum încredere în oameni. Garanţia a fost de 30 de ani. Nicuşor va trebui să mai aştepte să preia conducerea. Până atunci, din cauza apetitului binecunoscut față de alcool, la fiecare ignat face și el un transplant. De ficat.
După anul 2000 Republica Comunistă România a repurtat succese după succese, care mai de care mai mare, dintre care menţionăm doar trei ca fiind mai relevante:

1. Trenul românesc de mare viteză ce acoperea distanţa Putna-Gura Putnei, prin tunelul de mare adâncime, în doar nouă ore şi şaptesprezece minute. Traseul se bucura de un peisaj superb, chiar dacă călătorii nu-l puteau vedea, în tunel fiind – în mod evident – beznă.
2. Automobilul românesc, vrednic urmaş al Daciei, numit nostalgic Drăcia, ca un omagiu dar şi o mirare a multora că putea merge, cu sau fără benzină sau motorină, împins de proprietar sau familia acestuia.
3. Penicilina românească, care se făcea nu în fund ci în gură, cauză pentru care limba se umfla şi lumea bolnavă tăcea – că care bolnavă sau bolnav, se simte mai bine dacă înjură statul?

În 2005 am fost arestat. Motivul invocat a fost cel de ultraj. Un coleg de servici, care s-a dovedit ulterior a fi agent asimilat al secţiei 5 a securităţii, care fila membrii secţiei 6, şi care era filată de cei de la secţia 4, astfel încât cei de la secţia 1 erau filaţi doar de cei de la secţia 10, 10 fiind un număr rotund şi suficient de secţii de filaj, deci acel coleg m-a întrebat:
– Ştii de ce boală suferă Nicuşor Ceauşescu?
Poanta era veche, o ştiam, aşa că mi-am dat seama de capcană şi am spus nevinovat:
– Nu.
– De prostată, a replicat colegul.
Iar eu, ca prostul, am râs. Nu m-am putut abţine şi am râs. Deşi ştiam bancul, am râs în hohote şi mai ales cu lacrimi.
Acum, tot cu lacrimi în ochi, stau în patul de fier forjat şi mă uit printre gratii la cer. La cerul Patriei. Mâine împlinesc doisprezece ani de detenţie. Apoi mai am doar opt. Încă opt ani şi voi fi liber. Liber să ce? – îmi trece prin cap. Iată ceva la care să mă gândesc, doar aşa, ca să mai treacă timpul.

George Mahalu
23.01.2018
Foto-Ema Motrescu

Comentarii