Povestirile unei barmanițe aiurite Șirul 2

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Poate că n-o să-mi mai treacă niciodată. Oare cât e de firesc să cred că n-o să-mi mai găsesc prea curând locul, nici emoțional, nici fizic?
Până unde merge limita toleranței?

Și toate întrebările astea se pun între micile pauze de făcut cafele, ceaiuri și alte nimicuri lichide. Căci nimeni nu poate ști ce se așează în spatele tejghelei când pare că sunt atentă la lustruirea paharelor. E mult și spațiu de analizat tulburările interioare ale oamenilor, dar mai ales ale mele. E mult timp și spațiu de tras cu privirea către mimica și gestica celor care vin singuri să-și bea cafeaua și să-și savureze prânzul.
Uneori, alți căutători de sensuri se aciuează prin bistro-ul cu ferestre luminate. N-ai cum să nu-i vezi, sunt distincți prin haine, prin mers, prin uitătură, prin toți porii lor. Au și o bucurie aparte când îi întâmpini la intrare, căci la nivelul retinei se încălzește primul salut. Azi, de exemplu, s-a întâmplat o astfel de chimie vizuală cu un tip îmbrăcat în negru, cu aliură de motociclist, hotărât să-și bea cafeaua scurtă, neagră și să savureze un sandvis cu ciuperci. E pe fugă, dar totuși se oprește să-și acorde timpul ăsta aici, unde ploaia-ninsoare e acoperită cu o compilație best of a lumii jazz-ului. Și ce sentiment mai mângâietor poți avea într-o zi ploioasă decât cel de a fi într-un loc ferit de intemperii, cu „Under my skin” a lui Frank Sinatra?
Alți oameni aleg locul în care eu îmi petrec 12 ore pe zi pentru a sărbători dragostea. De două ori am avut ocazia să apreciez simbolistica florilor tăiate și dăruite, deși sunt, din principiu, împotriva comerțului din florării. Și asta s-a întâmplat când el a venit cu două ore mai devreme să ne roage să-i ascundem un buchet după bar și să o surprindem când se vor așeza împreună la masă.
Bineînțeles, sunt și cazuri în care iubiții n-au nevoie de alte daruri în afară de ei înșiși. Tot azi, un el și o ea, ambii purtători de naivitate și blândețe, s-au așezat pe primele scaune libere de la intrare. În secunda doi, masa lor s-a transformat într-o bulă, nespus de artistică și frumoasă. Ea citea, el o picta și zâmbea în liniște. Nimic altceva. Nici măcar muzica sau zumzăiala din jurul lor. Doar muza care definea timpul ca pe-o serbare a existenței.
Și poate că apăsarea lucrează în beneficiul nostru. Poate că ea ne ajută să nu ne trântim prea tare de tavanul norilor care ne poartă câteodată împotriva gravitației, a mediului, a normalității.

Text-Alexandra Ceornei
Foto-Răzvan Teodor Popescu

Comentarii