De la proletcultism… la cultura proștilor

Fără a fi tentat să fac o fenomenologie pură a prostiei, aşa cum de fapt se cade în filosofia de bon ton a gânditorilor jurnalişti de la „Păltiniş” şi „Tescani”, ambii specialişti în fenomenul prostiei, nu pot să nu fiu de-acord cu teza lui Andrei Pleşu: „cu toţii suntem de fapt proşti”, indiferent din ce categorie a prostiei facem parte: solemni, veseli, volubiil, ori harnici şi mămoşi . Fericirea absolută a prostului fiind aceea că „el nu ştie că e prost”, nu are conştiinţa propriei prostii.
Dincolo de considetaţiile heideggeriene din Despre limită, ale filosofului Gabriel Liiceanu, unde prostia este definită ca o „încremenire definitivă în proiect”, o „maladie gravă de destin” , alături de „bovarism” şi „lenevie” şi „ratare”, cred totuşi în puterea prostului de a adaptare necontenită la cerinţele vremii. Majoritatea proştilor sunt perfect înrolaţi în rotiţele scârţâitoare ale sistemului, contribuind la mersul înainte a carului cu proşti, salvarea lor fiind tocmai în nesimţirea inconştientă ce o trăiesc ca fel propropriu de nefiinţare, şi care, din păcate, irită vizibil simţul olfactiv al celor din jur.
Însuşi marele fizician Albert Einstein era convins de infinitatea prostiei, mai degrabă decât cea a cosmosului; pentru el, universul avea limite, pe când prostia era nelimitată . Putem vorbi chiar de un soi de prostie ocultă, pe care aş descri-o, pardon şi onor auditoriu’, ca o regină atotţiitoare, fără de care lumea însăşi nu ar mai putea fi posibilă, întrucât, din disperare, instantaneu şi definitiv s-ar autoanihila.
În acest sens, filosoful prelat din Renaştere, Erasmus din Roterdam, în Elogiul nebuniei, descrie foarte frumos virtuţile speciale ale zeiţei prostiei : doar ea face posibilă împreunările întru naştere, doar ea face posibilă conducerea popoarelor, doar ea dă putere judecătorilor să ia decizii, doar ea îi înflăcărează pe conducătorii de oşti să continue lupta, ea îndeamnă pe nababi să-şi strângă la mijloc burţile, doar ea îndeamnă pe tineri să studieze, să-şi întemeieze familii, să-şi ridice case, să se perpetueze etc. Mai mult, în viziunea lui Erasmus, fără prostie neamul omenesc ar dispărea cu totul, intelectul mai mult încurcă existenţa, intelectul şi raţiunea rece fiind cumva împotriva voinţei oarbe, dar sincere a naturii, a inocenţei simple a instinctelor perpetuării.
Proletcultismul decurge din doctrina potrivit căreia a existat o „revoluție a proletariatului”, anume „revoluția” comunistă. În fapte, așa cum reiese din studiile istorice acumulate din 1991 încoace, revoluțiile populare, ca cea din februarie 1917 în Rusia, nu au produs comunism, liderii comuniști nu erau proletari, ci intelectuali, iar comunismul, totdeauna instaurat prin lovituri de stat posterioare revoluțiilor, ca cea din octombrie 1917 în Rusia, s-a arătat la fel de coercitiv cu proletarii, precum și cu celelalte clase sociale. Dar, conform doctrinei care stă la baza proletcultului, „revoluția proletariatului” este urmată de:
1. anihilarea vechii culturi și elaborarea uneia noi, pusă în slujba muncitorimii și a țărănimii, în slujba ideologiei comuniste;
2. arta trebuie să oglindească numai realizările muncitorimii / țărănimii, modul de producție socialist, „luminosul chip al comunistului” („erou-etalon”), deoarece „experiența de viață proletară” și „experiența artistică proletară” sunt diametral opuse „experienței de viață a burgheziei” și „experinței artistice a burgheziei”, „din trecut” nepreluându-se decât „experiența tehnică”;
3. artiștii / artele trebuie să coboare „din turnul de fildeș” și să intre „neapărat” în uzine, în fabrici, pe șantiere, în colhozuri (în românește C.A.P.: „cooperative agricole de producție”);
4. oamenii de știință deasemenea trebuie să coboare „din turnul de fildeș” și să producă exclusiv cunoștințe cu intres practic pentru „viața proletară” sau de interes teoretic pentru „teoria comunismului științific”
În domeniul artistic, proletcultismul a produs, între altele, realismul socialist, iar în domeniul științei a dus la derive grave cum a fost „genetica proletară lîsenkistă”. În domeniile literaturii, teatrului și cinematografului a produs creații de „agit-prop” (comprimarea sintagmei agitație-propagandă) sau de proslăvire a liderilor (fie personaje istorice reinterpretate, fie liderii comuniști) într-un stil care a fost judecat de umorul popular drept „d-ob-i-to-c” (acronimul lozincii Datoria obștească intelectuală, tovarăși : cultura !).
Frământările vieţii întrec totuşi sistem metafizic, pentru că acestea sunt gânduri încarnate, silogisme naturale, în sensul tare al cuvîntului. Numai cînd simţi gustul frămîntării, poţi spune că ştii, iar fără frămîntări cunoaşetrea e lipsită de fond, e o cunoaştere pur mecanică, rod al reflecţiei uniformizate, al unei conştiinţe ultra-automatizate.
Iată de ce, pentru pesimistul tehnocrat, problematica prostiei este inclusă în rîndul patologiilor ontologice, al maladiilor de destin. Pentru aceştia, prostia este înţelepciunea ratatului (a ratatului salvat prin îndobitocire). „Îndobitociţi-vă”, ne îndeamnă, într-un moment de exaltare, ilustrul cugetător Blaise Pascal. „Îndobitociţi-vă” este, de fapt, un îndemn la prostire şi la elogierea valorilor prostiei. Umanismul, de pildă, vedea prostia ca pe o maladie, o gravă maladie de necunoaştere; la fel cum este văzută şi astăzi de majoritatea mega-moraliştilor noştri. De altfel, raţionaliştii şi iluminaţii „secolului luminii” condamnau prostia declarînd-o expres maladie de conştiinţă, boală de spirit.
Erasmus din Roterdam, în calitate de reprezentant al umanismului occidental, vede prostia ca ca pe o „zeiţă”. Cea mai venerată, care dă oamenilor tinereţe veşnică, care îi scapă de griji, şi-I face fericiţi, care face viaţa lesnicioasă, care înveseleşte ospeţele, care face cu putinţă prieteniile şi căsătoriile, care fundează satul şi statul; care nesocoteşte artele şi care desigur perpetuează specia umană. Însă, cea mai şocantă funcţie, pe care o atribuie Erasmus prostiei este că aceasta face parte din însăşi firea umană. Prostia, după Erasmus, e un constituent natural al umanităţii. Pentru gânditorul occidental, fiinţa „om” stă sub imperiul tragi-comic al prostiei. Omul, aşadar, este prin excelenţă fiinţa care trăieşte în mod sigur sub semnul prostiei.
Este astfel surprinzător cum, gânditori ca Erasmus sau Pascal au putut vedea în prostie un fenomen atât de luminos. Pascal atrage primul atenţia asupra felurilor de prostie. El diferenţiază prostia involuntară, din întâmplare, de cea intenţionată, prostie lucidă sau conştientă. „A spune prostii din întâmplare şi din slăbiciune este un rău obişnuit, dar a le spune intenţionat şi încă unele ca acestea, iată ce nu este îngăduit”. (Pascal, B: Cugetări) De aici şi până a vedea prostia ca „încremenire în proiect” nu mai era mult.
Astfel, Gabriel Liiceanu, în Despre limită vede prostia dintr-un unghi diferit faţă de iluştrii Pascal şi Roterdam. Pentru acesta, prostia ca încremenire în proiect nu ţine de oligofrenie (I.Q. scăzut); ea nu este, aşadar, invers proporţională cu cantitatea de cunoştinţe acumulate în creier. Luând prostia ca pe o boală, Liiceanu vede în prostie „un urât instalat în suflet, o persistenţă în fals, o aberaţie care a primit o consacrare afectivă.” În sensul ei major şi grav, prostia este „rămânerea necritică în proiectul propriu”, o inconştienţă lipsită de tresăriri. Prostia se naşte în spaţiul libertăţii şi nu este o insuficienţă mentală, ci o distorsiune, o grimasă a gândirii, o judecată strâmbă, care îşi are explicaţia în temeiuri, dar într-o opţiune greşită, ce devine atitudine pentru că este o opţiune proprie.
Deşi Liiceanu merge pe o linie diferită de Erasmus, este de acord cu ideea că nu poate iubi pe altul cel care se urăşte pe sine şi că, singură, prostia este „demersul laudei de sine, ea neavând voie să se ascundă”. Liiceanu mai adaugă, în acest sens, că îndrăgostirea de tot ce-mi aparţine este temeiul de posibilitate al prostiei şi că, astfel prostia îndrăgită, devine constitutivă. Iar prostia nu poate fi altfel sesizată decât din afară sau surprinsă dinlăuntru când se dizolvă în propria-i cunoaştere. Într-adevăr, dacă prostul ştie despre sine că este prost, dacă conştientizează starea diacronică în care se află, atunci el îşi depăşeşte condiţia şi se mai poate încă salva. Asta dacă, desigur, vede în prostia sa o imensă stare de fatalitate. El poate să-şi pună permanent întrebări despre propriul proiect, dovedind astfel că este suficient de inteligent pentru a-şi pune întrebări despre sine. Prostia dramatică, fatalismul prostiei aşa cum o vede Liiceanu ca fiind „demonismul fanatismului profan” constă în „încremenirea în proiect”. Această încremenire poate fi văzută din două unghiuri diferite: ca persistenţă absolută în nimic, sau, altfel spus, ca o perafobie inconştientă, ca o instalare în neîncercare. Prin perafobie înţelegem frica de limitele care trebuie depăşite.
Al doilea sens al încremenirii este cel al îndrăgostirii de aiurea de propriul proiect. În acest sens prostia este un fel de „narcisism al falsităţii”. Adevăratul prost este aşadar, numai cel care-şi iubeşte prostia şi se mândreşte ca un hipnotizat de un simulacru de proiect. Prostului profesionist trebuie neapărat să-i placă starea de mediocritate, care îi dă, dealtfel, iluzia înţelepciunii şi a superiorităţii.
Astfel, un prost este acela care trăieşte cu amăgirea că a realizat tot ce putea realiza, că mai mult de atât nu este posibil. Prostul total trăieşte din nădejdea imposibilului, din consolarea irealizabilului. Prostului total îi place să rămână în stadiul cel mai avansat al prostiei, să încremenească în prostie ca în unica bucurie de care mai poate dispune. El nu ţine cont de costul libertăţii, ci nutreşte iraţional la succesiunea hegemoniei. Prostul total e ca un cioban fără turmă; el se mulţumeşte tot timpul cu cât are şi rămâne permanent doar la oile sale. Putem vorbi, aşadar, şi de o hipnoză a prostiei ca fiind temeiul înneghiobirii. Înneghiobirea este, prin urmare, o altă faţă a prostirii, este fundamentul practic şi ideologic al Tâmpirismului, Tâmpirismul fiind marea criză axiologică a timpului modern, efectul clar al valorilor în derivă.
Liiceanu vede în prost un rătăcitor îndrăgostit de propria rătăcire. Instalat într-un simulacru de proiect, prostul nu are simţul relativităţii, întrucât nu poate compara şi cade în proiectul propriu, împotmolindu-se în chip admirativ. Omul prost cade în sine şi nu se vede decât pe sine. În plus, omul prost se complace şi într-o singurătate absolută. S-ar impune aici şi analiza comparativă a două tipuri existenţiale antagonice: geniul şi prostul, antinomie care are ca centru nebunia. Ele diferă în mod fundamental prin maniera în care iau atitudine în faţa nebuniei, după cum interacţionează cu iraţionalul, nebunia fiind, după Cioran de pildă, singura care ne face să acţionăm. „Geniul dă nebuniei o valoare de maxim pozitivism, în timp ce prostia îi dă o valoare de fatalitate, genialitatea, fiind o axiologie pozitivă a nebuniei, iar prostia, din contră, una negativă. În acest moment trebuie să ne depărtăm de Erasmus, care susţinea că prostia este în firea omului, înţelegând că nu există nici o legătură între instinct, ca un aspect real şi înnăscut, reacţie pură a biologicului antropic şi prostie.
Lucian Blaga, în Aspecte antropologice stabileşte oarecum ştiinţific diferenţele dintre geniu şi prost în funcţie de capacităţile şi posibilităţile fiecăruia de a-şi organiza experienţele şi de a-şi folosi zestrea stilistico-matricială a inconştientului. Diferenţierea se face, aşadar, în vederea depăşirii organicului rin relevarea misterelor şi, deci, în nici un caz nu trebuie legată prostia de instinct, iar geniul de intuiţie. Se elimină astfel prejudecata existenţei înnăscute a prostiei. Totuşi, Liiceanu vede şi admite două tipuri de proşti: activ şi pasiv. Prostul activ este cel care prosteşte, care de dragul proiectului propriu e în stare să condamne, să terorizeze, să omoare. Ex. dictatorii, tiranii (faraoni, monarhi absoluţi). Prostul pasiv este, din contră, cel care suportă fără protest proiectul celuilalt. Acesta se mai numeşte şi prostul prostit. Ex. sclavii, persoanele în general dependente. Prostia şi geniul pot fi, amândouă, fatale atunci când prostia îndobitoceşte şi când inteligenţa, prin convulsii cerebrale duce la hipermorfologia creierului. În concluzie, se pare că omul, deşi nu a primit de la naştere pecetea prostiei e sortit a trăi ireparabil în Imperiul Prostiei. Pe o culme a îndobitocirii şi indiferenţei, hegemonia prostiei este întâiul şi ultimul recurs al umanităţii. Între prostia căderii şi înţelepciunea ridicării stă nemişcată luciditatea trecătorului.

CIPRIAN-IULIAN ŞOPTICĂ

Comentarii