GÂZA

roman satiric în trei părţi cu epilog şi elogiu

Motto: „Nu întrezărim niciodată în exterior altceva decât anumite semne ale pasiunii”
(H. Bergson, Teoria râsului)

Cap I. Dintre toate fiinţele abstracto-concreto-tentaculare, gâza a fost cea mai bună dintre
fiinţele posibile pentru cosmogeneză.
Fără-îndoială, la scăpătatul lumii era absolut necesar, pentru a începe Marea Explozie, de o
entitate zglobie, zen-atică şi terratofilă, dar fără prea mare importanţă pentru cel care, se zice, va
încununa existenţa cu toate cele create şi încă necreate: nesuferitul şi imposibilul homo sapiens, zis
uneori şi homo ludens, faber, politicus, lonquens, significans, valens, religiosus, ereticus, tehnicus,
sau, de ce nu, homo pur şi simplu.
Aşa că Marele Creator i-a înmânat în mod mistic, revelator, încordatul prilej de a da start
Universului. Nu s-a sfiit nici o clipă. Ştia câtă urâţenie va aduce pe faţa Pământului acestă infimă-
infirmă vietate. Sacrificiul cel mare a fost acceptat cu enormă bucurie de însăşi Mama Gâzelor, cea
care a dat naştere neamului bâzâietoarelor insecte.
Trebuie, totuşi, să dezvăluim şi ceva din culisele cosmogenezei: la început, Demiurg ezitase.
În Atotştiinţa şi Preştiinţa sa, cunoştea foarte bine munca sisifică pe care o aveau de efectuat pajii
arhangheli în pragul porţii paradisului regal.
Cap II. Deşi Adam şi Eva nu aveau altă treabă în indiferenta lor fericire, decât să se plimbe
şi să se hârjonească cu îngerii prin Grădiniţa Raiului, tihna le era tulburată de un singur neajuns.
Unul destul de incomod, încât să le distragă întreaga atenţie de la eterna şi admirabila lor
preafericire. Acesta era bâzâitul gâzelor. Un insuportabil deranj ontologic, ce venea din însăşi
izvorul metafizic al Existenţei.
Fiinţa în sine şi pentru sine, împreună cu Marele Spirit Absolut, inevitabil au devenit
conştiinţe tragice, odată cu disperarea şi dezamăgirea ce o provoca, ce e drept, în mod incoştient,
stupida şi nesuferita insectofobie.
Cu toate acestea, mai mare dragul să vezi câte un Tiranozaurus Rex prinzând din zbor în
dinţiişorii lor moi, blânzi, dar ascuţiţi, vreo musculiţă neastâmpărată!
În fine, printre sărutările înfocate ale cuplului hiperîndrăgostit, se trezeşte şi neascultătorea
muscă a bâzâi. Astfel, chiar înainte de cădere, mirifica panoramă a fericirii eterne este afectată.
Cap III. Săraca musculiţă devenită între timp drosophila melanogaster, nici măcar nu fâlfâia
din aripioare în jurul murdăriilor existente atunci în Câmpiile Nesfârşite ale Paradisului, decât în
scop pur utilitarist, în sens deplin aristotelic. Nu-i era foame, ci doar instinctul firesc al zbrutăcirii,
dorinţa ei de a-şi manifesta şi ea puţin zgomotos existenţa.
Epilog. Şi astfel, din fireasca ei zbârnăitură s-a născut în mintea Demiurgului ideea unui
Univers în expansiune, ca al nostru. Aceasta a însemnat o revoluţie în lumea ştiinţifică şi a dat
multă bătaie de cap noilor filosofi ai minţii şi mai ales antropo-cosmologilor.
Rezultatul analizelor de laborator a fost evident: sacrificiul acestei nemaiauzite mame a
gâzelor a fost înseşi premisa ivirii noastre în colosul existenţei.
Elogiu. Să bem dar, întru venerabilă amintire a acestei infime-infirme, nemaiauzite-
nemaîntâlnite, neascultătoare-neîsemnate mame a gâzelor, din a cărei apoplexie, se zice, s-ar fi
născut ditamai universul!

Text: Ciprian Iulian Șoptică
Foto: Alexandra Ceornei

Comentarii