O dimineață de joi

Cred că s-a întâmplat într-o joi dimineață. A sunat telefonul, m-am trezit, am încercat să-l închid și  m-a întâmpinat un mesaj, acest telefon se va autodistruge în mai puțin de un minut. M-am ridicat din pat și am alergat cât de repede am putut spre ușa de ieșire din apartament. Un pelican a ieșit brusc din bucătărie și a ocupat intrarea în hol. Oricum, nu aș fi putut ajunge la timp. Alergam dar nu reușeam să înaintez. Doar în vis mi se mai întîmplase. M-am uitat spre locul în care ar fi trebuit să se afle fereastra gândindu-mă că e ultima mea șansă să mă salvez. Pelicanul s-a dat la mine înainte să fac primul pas. Chiar fără pelican, cum aș fi putut să scap? Fereastra pe care o știam a fost înlocuită cu niște contururi vagi care închipuiau o altfel de fereastră prin care nu mai vedeam acoperișurile caselor, dealurile și cerul ci doar propriile gânduri. De fapt, în locul ferestrei putea fi și un portal temporal sau pur și simplu un indicator pentru trecerea de pietoni, mirarea mea ar fi rămas aceeași. Mă așteptam la orice din acel moment, să găsesc în buzunarul de la pantaloni un iepure în loc de biletele la teatru sau să văd fluturi zburând de sub cămașă când m-aș fi descheiat.

Lumina venea dintr-o carte deschisă aflată pe tavan. N-am putut să-mi dau seama dacă era o carte adevărată sau tot un desen. Dacă, la fel ca becurile, cărțile puteau fi apreciate după calitatea luminii atunci cu siguranță era un volum de poezie pentru că lumina care venea de la el dădea lucrurilor din cameră forme pe care nu mi le-aș fi putut imagina. Poate chiar adevăratele lor forme. Am observat că umbra fiecărui obiect avea mai multe nuanțe de gri, la fel ca fotografiile alb negru. Singurul sens pe care puteam să-l dau acestor evenimente era că fiecare obiect din camera mea în conspirație cu lumina își inventa propria poveste. Ceea ce vedeam era povestea ferestrei spusă de fereastră, povestea holului spusă de hol, povestea obiectelor spusă de umbrele lor, povestea luminii spusă de cărți. Era ca o revoltă a lor, o trezire sau o încercare disperată de a-și depăși condiția de slujitori ai nevoilor mele, dorința de a se întoarce la adevărata lor condiție. Toate aceste povești vizuale se amestecau într-o saga sau rescriau un posibil mit fondator. Eram martorul unui nou început al lumii când starea fiecărui lucru sau fenomen era sacralitatea. Dictatura mea asupra lucrurilor lua sfârșit, un fel de utopocrație a obiectelor îi lua locul. Guvernarea mea prin desacralizarea rosturilor lor trebuia să înceteze.

În zadar căutam cu privirea un obiect sau măcar o culoare care să-mi amintească de vechiul meu apartament. Nici eu parcă nu mai eram același. Undeva pe granița trasată de uimirea și spaima mea se ciocneau două realități, una în care am trăit până în acel moment și o alta total diferită, căreia trebuia să-i fac față. Poate că aceste realități erau două versiuni ale aceleași lumi personale. Atât de familiar părea tot ce mi se întâmpla încât o clipă am avut sentimentul că aceste lucruri au existat dintotdeauna în viața mea și abia atunci le vedeam. Eram exilat sau repatriat într-o realitate formată din simboluri ale emoțiilor și gândurilor mele cele mai profunde despre care până atunci preferam să cred că nu există? Asta m-a neliniștit și mai mult. În spatele acestor gânduri ceva din mine refuza noua situație. Așteptam ca totul să se termine cum a început. Brusc. Cât putea să mai dureze? Dacă ar fi  fost doar o halucinație ar fi dispărut în câteva secunde. Nici măcar un vis nu durează atât.

Aproape că uitasem cum a început totul. Telefonul și amenințarea lui parcă nici nu mai existau.            Frica de ceea ce avea să se întîmple după ce și ultima secundă se va fi scurs dispăruse sau poate doar se atenuase. Îmi închipuiam că urmau să se autodistrugă reprezentările mele despre lumea în care trăisem până atunci nu telefonul. Cele câteva zeci de secunde care mi-au fost promise ca răgaz prin mesajul primit păreau acum zeci de minute și, cine știe, puteau fi chiar ore, zile, săptămâni, ani. Ce se va întâmpla la capătul acestui timp? Cum va fi viața mea până atunci? Trăiam într-un timp al lucrurilor. Obiectele din apartamentul meu aveau conștiința existenței acestei dimensiuni. Memoria îmi rămăsese intactă. Puteam să sondez printre întîmplările ultimelor zile pentru a descoperi  un gest sau o discuție care ar fi putut să anunțe evenimentele din acea dimineață. Mi se păreau atît de îndepărtate și de stranii de parcă nu mi s-ar fi întîmplat mie. Eram ca un astronom amator care cercetează cu telescopul  suprafața unei planete și încearcă să descifreze semnificația formelor și a umbrelor pe care le observă.

Eram pe jumătate adormit și în mintea mea nu prea mai era loc decât pentru dorința de a bea o cafea. Nu mai era loc nici măcar pentru cea mai vagă tresărire legată de noul mod de funcționare a apartului de cafea. Totul a început într-una din diminețile trecute cînd meniul espressor-ului de cafea avea doar un singur buton pe care scria IMAGINEAZĂ-ȚI !

Comentarii