Un om mergea pe stradă…
„Ehehei!”, își zicea el,
„Ehehei!”.
Dar nimeni nu-l băga
În seamă. De băgat îl băgară mulți,
În multe alea…
Dar în seamă, ba.
Și căzu noaptea
Peste omul nostru.
Și-i rupse șira spinării.
Mirat peste măsură, Ne-nțelegând defel ce se petrece,
S-a scărpinat cu degetul mic
De la mâna stângă
În urechea dreaptă,
În timp ce degetul mare
De la piciorul drept
Adăsta în nara stângă.
Așa… de simetrie…
A strănutat o dată tare
Și a doua oară moale
Și și-a spus:
„Ehei!”
Au venit apoi c-o targă
Și l-au ridicat.
În timpul transportului L-au zdruncinat atât de zdravăn
Încât omului nostru
I-a sărit un dinte.
Și un ochi. Dar nimeni n-a observat nimic
Și totul părea normal,
Ca dintotdeauna
Și de pe oriunde.
Pe urmă
L-a furat somnul.
Norocul lui,
Că cine știe
Unde-l mai duceau și ăia.
Când s-a trezit
Era noapte.
„Ptiu!”
Și-a spus omul nostru,
Și-a înghițit un gât de aer
În speranța
Că-i va face bine.
Dar s-a înecat strașnic
Încât era cât pe-aci
Să nu mai poată vorbi.
Din fericire,
Până la urmă a reușit,
Și a spus:
„Ehei!
Ehehei!”
Ei dar cum în jurul lui
Întunericul era negru
Și gros,
Și dens,
Chiar păstos, Omul și-a băgat un deget în gură.
Apoi, l-a înghițit. Și pe urmă și-a mai băgat unul.
Pe ăsta,
Însă,
L-a scuipat cu scârbă.
A sărit cât colo
Și s-a uitat chiorâș,
Mai întâi în dreapta,
Pe urmă în pantofi.
Dar nimeni…
Nu văzu pe nimeni.
Era singur,
Așa că
Nimeni nu-l putea opri
Să-și mai spună o dată:
„Ehei!”
Apoi gândi așa:
Dacă merge
Nu-i ca și cum ar sta,
Dar tot e mai bine,
Nu-i așa?
Nu i-a trebuit mult timp
Să înțeleagă
Că-i mai înțelept
Așa
Decât altfel.
Și liniștit acum,
Și-a întors
Un buzunar pe dos.
Dar nu s-a întâmplat nimic.
Nici atunci,
Nici după aia,
Și nici înainte.
„Ehei!”
Și-a spus, de aceea,
Omul nostru.
„Ehehei”
1981
George Mahalu