Cu un firicel de mărar printre dinți


Cu un firicel de mărar printre dinți, mă arunc plin de interes într-o dispută fabuloasă. Care sân e mai vrednic, cel de căprioară sau cel de scroafă? Toată lumea sare cu argumente dintre cele mai elevate, mai poroase și incontestabil solide. Însă mă văd țintuit de hotărârea celor din jurul meu. Sunt prins în mijlocul unei lupte cu bice, intermediarul, exponatul pe seama căruia demonstranții își dovedesc iscusința în mânuirea vergii tăioase. De ce-am ajuns aici? Bună întrebare, zău așa…
Presupun că totul a pornit de la încăpățânarea de a nu mă arunca în hăul uitării. Știu, știu, e o mare prostie, însă n-am putut să mă abțin. Îmi place atât de mult să-mi ating capul de tot felul de suprafețe dure, încât curiozitatea și patima m-au copleșit pur și simplu. Am devenit dintr-o dată fascinat de autoflagelări pompoase, drept pentru care m-am apucat de confecționat stâlpi și pereți pentru adevărații cunoscători.

Am ajuns atât de departe cu noua îndeletnicire încât la un moment dat m-am trezit într-o baltă stătută, îngropat până la gat într-un nămol deschis la culoare și fără miros, dându-mi seama că habar n-am unde sunt și cum am ajuns acolo. Un nou capitol se deschisese în conștiința încă diformă: găurile temporale. Astfel, timpul căpătă o nouă anvergură, deveni un iepure psihopat ce dispărea și apărea în același timp, străpungând spațiul mai ceva ca gândurile generate de un adolescent într-o secundă. Moment în care viața mi se desfășura în falduri încotoșmănate în inconștiență. Existau maluri, însă nu le puteam vedea. Spuma incandescentă îmi orbea ochii orbi, trimițându-mi gândurile cu mult dincolo de granițele gândirii și-așa periferice pe care n-am putut niciodată s-o stăpânesc…
Între timp apăruseră alți jucători, dornici de câteva pariuri ceva mai excentrice. Rușinea, incoerența, sfânta precauție a desfrânării pudice și câte și mai câte. M-am transformat treptat într-un bâlci vizitat de umbrele celui ce fusesem în fiecare secundă a așa-zisei deveniri treptate. O urmă ce traversa spațiul impregnând aerul cu specificitatea momentului, pentru ca în secunda următoare să se detașeze complet de tot ceea ce o definea, încercând să transcendă necunoscutul prezenței sale efemere. Bineînțeles că fără a-mi da seama mă legam și mai puternic de trecutul pe care nu vroiam cu nici un chip să-l eliberez…
Și uite-așa, veac după veac, viață după viață, am ajuns atât de fragmentat încât umplusem tot spațiu ce mi-ar fi servit drept loc de joacă. Lumea se transformase deodată într-o aglomerație de statui paralizate, ce mă împresurau din toate părțile, privindu-mă cu pizmă ca pe un creator crud ce le-a răpit libertatea de alegere, de manifestare. Acum vă scriu în gând, cu o mare, mare rugăminte: știe cineva cât e ceasul?

Comentarii