“Htonian”, 2019 (fragment)


Peste noapte visase – ceea ce se întâmplă rar, de obicei avea coșmaruri.
A visat prima casă a bătrânilor. A intrat în curtea mare, plină de iarbă înaltă; totul arăta ca în copilărie, când câinele lățos îl aştepta după gardul mic, scorojit de timp, într-un praf vesel care zbura ca puful de păpădie în aerul fierbinte. Desigur, şi acest vis este un vis de vară, ca mai toată copilăria lui. În curte domnea o toropeală desăvârşită, florile erau proaspăt udate şi uşa de la bucătăria de vară închisă, aşa ştia că bătrânii îşi făceau somnul de amiază, un ritual al lor pe care l-au păstrat toată viaţa, de când s-au cunoscut, la şcoală, până după zecile de ani care s-au aşezat peste căsnicia lor. A intrat uşor în bucătărie, unde bunicul dormea şi bunica făcea aluat pentru gogoşi. Mirosul acela dulceag. Aerul cald, înecăcios. Bucuria celor bătrâni pe care o simţeau la venirea alor lui și a sa era de nedescris; bătrânii se simt uitaţi, se simt aşezaţi într-o cutie veche, se simt ocoliţi şi la un pas distanţă de plecarea fără întoarcere. E ca şi cum ar fi uitați dinainte de plecarea lor inevitabilă.
Nu spuneau nimic, nici el nu simţeam nevoia, totul era exact ca în copilărie, toate lucrurile pierdute erau prezente în ordinea lor firească. Casa, vopsită în verde, cu a sa cameră de curat, cu mirosul acela specific de rozmarin uscat care ţinea moliile la distanţă, protejând materialele preţioase ale bunicii – croitoreasă; oglinda în formă de soare pe care și-ar dori să o mai vadă şi astăzi pe peretele de dincolo de veșmântul ei alb; tablourile cu fiii care i-au uitat de mult, pernele multicolore, icoanele vechi, carpeta de pe perete cu cei patru motani, răcoarea aceea din mijlocul casei, starea aceea de linişte perfectă, când timpul nu goneşte niciunde.

Singur, în cameră, parcă nu mai găsește nimic, nici miros, nici senzaţii, nici culorile copilăriei, nici motanii de pe perete, nici urmă de bătrâni. Timpul goneşte şi el spre nicăieri.
Camera de curat e veche. Nimeni nu a mai văruit-o după moartea bătrânilor, nimeni nu mai intră acolo. Au trecut atâția ani de când nu mai sunt și îl cuprind fiorii când îi visează. Uneori fără chip, abia și-i mai amintește. Alteori, cu chipuri schimonosite și întunecate, înciudate de lipsa lor de viață și de timpul care nu curge înapoi. Cuprinși cumva de o stare de râcă de a nu mai fi oameni, rușinați că nu-și mai poartă trupurile reale, ca și cum ar păcăli, ca și cum ar pretinde că joacă rolul altcuiva. Care respiră. Sau confuzi, ca într-un somn care se lungește peste limitele firești. Moartea și somnul – surori mincinoase. Așa cum moartea se joacă de-a somnul, somnul se joacă de-a moartea. Dar moartea știe jocul și deznodământul său, zâmbește și tace. Știe că nu există somn după ea, ci doar ea după somn. Ca o uitare, ca o stare de vis și totodată ca tot ce e real strâns laolaltă, ars, trimis departe şi fără întoar¬ceri permise.
Bătrânii îi sunt tot mai aproape în somn. Îi fac semne. Grimase. Lipsiți cumva de trup și suflet, cumva cu rămășițe din amândouă. Grăbiți să se lepede de forma lor nenaturală, eterică, într-o dezordine cumplită. Ca şi cum ar recunoaşte că nu mai au vreun drept să înfăţişeze imagi¬nea împrumutată a celor care au trăit şi nici măcar masca mincinoasă a unora care au fost, au crescut și au dat viață, ca apoi a lor să pice în uitare.
Nu, timpul nu are cum să-i facă dispăruți încet-încet, pentru că ei i-au luat-o înainte. Nimeni nu le mai poate impune nimic, nu mai sunt datori cu nimic. Sunt liberi, sfidători, ei știu misterul pe care nimeni dintre cei vii nu-l află decât dacă riscă totul. ”Nu dormim, veghem. Dacă nu vrei să găsești ce e ascuns, nu trebuie să cauți”. Grimasele largi și nenaturale, neomenești. Nu mai au nevoia de a purta trupuri. Au depășit totul. Sunt curați. Pretențioși, cu un amalgam de urme de-aici și de-acolo rămase suspendate de ceea ce sunt acum. Grăbiți să-și lepede formele acestea ciudate, dezordonate, răsfrânte, pe care nu și le recunosc. Fără odihnă. Și lacomi. De data asta caută ceva mai mult.
Șuierat. Sunet metalic în tavan. În pereții vechi. În fereastră. Un soi ciudat de șoaptă. Sau un oftat.
Pleoapele strânse în somn tresar.

Comentarii