Liftul nebun

Fragment din Pragul vol 1

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

,,Calea era liberă, pentru că Liftul nu era vizitat decât pe afară. Nimeni nu se mai încumeta să-l folosească de ani buni de zile după ce dusese un grup de turişti, dependent de senzaţii tari, direct într-un bordel frecventat de delincvenţii fără speranţă, din Insulă. Au fost recuperaţi pe jumătate nebuni, plini de râie şi leşinaţi de foame. Trebuia să fii disperat sau chiar zdruncinat la creier de-a binelea ca să te urci în Liftul Nebun.
Uşa scârţâia, sunet de metal pe metal, când trase grilajul de la intrare. Vopseaua şi rugina cădeau de pe zăbrele ca o ploaie de nisip fin.
„Uh… ce de praf!“… Se ruga în gând ca maşinăria aia împuţită să mai funcţioneze şi să-l scoată din Cetate, oriunde, numai să nu ajungă din nou pe Insulă, la închisoare.
Ajuns în fața liftului, apăsă butonul vechi pe care scria „SUS” şi aşteptă cu sufletul la gură să se întâmple ceva.
Nimic, nu se întâmplă nimic! Inima începuse să-i bată mai tare, calmul său antrenat era pus la încercare şi Pisică se trezi că se roagă:
— Hai, liftule, nebunul tatii, vino şi ia-mă, scoate-mă de aici!
Uneori liftul pur şi simplu nu voia să te ia şi gata, nu făcea nimic.
Uneori deschidea uşa şi în loc de cabină intrai într-o florărie sau într-o cofetărie sau, şi mai bine, la coafor.
Uneori chiar te ducea unde voiai.
Dar, de cele mai multe ori, se oprea undeva scârțâind, fără lumini şi te ţinea aşa ore, zile, până când i se făcea iar de plimbare şi se îndura să te lase să ieşi undeva.
Pisică strângea din pumni şi o secundă se gândi să-i dea un şut în tabla uşii.
— Mă-ta de lift cretin!… scuipă cu ciudă, drept pe clanţa uşii.
Cu un sunet ca un tors de lift modern, uşa se deschise. Înăuntru cabina era luminată şi plină de oglinzi. O liftieră asiatică cu batic portocaliu îl invită să intre şi îl întrebă la ce etaj merge.
— La ultimul, spuse Pisică.
Liftul porni silenţios, cu viteză, liftiera se făcu nevăzută şi el rămase cu oglinzile şi cu lumina aceea orbitoare.
Răsuflă uşurat.
Liftul nu se mai oprea, gonea în sus cu viteză şi fără zgomot. La un moment dat frână brusc, un perete culisă, una din oglinzi dispăru şi lăsă loc unei găuri negre. Liftul o luă la dreapta şi goni în noapte. Ziceai că e metrou, se auzeau îmbinările şinelor peste care săltau rolele mici ale cablurilor.
Pisică îngheţă de frică, nu avea de ce să se ţină, liftul hurducăia acum ca un autobuz în plină viteză, peretele care dispăruse lăsă loc hăului de dedesubt.
Începură să zboare pe lângă el lilieci mari şi negri, ţipătul lor de mici fiare îi zbârli tot părul.
Pisică se lăsase jos în colţul cu cei trei pereţi intacţi, care îl mai apăra, şi se gândea cu disperare să sară pe uşa aceea de îndată ce liftul avea să se oprească.
Nici nu termină de gândit că ar vrea să sară, că liftul opri brusc. Se dădu cu capul de perete şi pentru că se ridicase între timp, căzu drept în fund, cu o bufnitură înfundată.
Până să se dezmeticească, în lift intră un individ îndesat, scund, cu o căciulă trasă pe cap în stilul unui cântăreț la modă, dar depășit de vremurile care treceau cam repede, rotund ca o lună şi mirosind a alcool.
Se împiedicară unul de altul pentru că Pisică încerca să se ridice şi să o zbughească pe direcţia de intrare în timp ce liftul se razgândi si plecă încă un etaj mai sus. Oprea, pleca, oprea, pleca… În faţa lui, la fiecare oprire, era numai zid. Nu puteai ieşi, iar liful se oprea între etaje numai aşa, ca să te tăvălească pe jos şi să-ţi facă terci creierii.
Oglinzile dispărură şi cabina avea acum pereţi de placaj maronii și plini de praf pe care puteai vedea scris cu spray colorat: „Fuck pe mă-ta! I love my Queen! Trăiască regele! Jos Liga!“ ș.a.m.d…
Beţivul stătea mut, se holba la cabină şi mai trăgea câte un gât din sticla de plastic în care era un lichid gălbui, probabil alcool de proastă calitate.
Liftul opri în dreptul unui culoar luminat slab şi Pisică ţâşni din cabină. Beţivul după el. Inima i se potoli, răsuflă mai liniştit şi încercă să desluşească ce se întâmplă la capătul culoarului. Un soi de scârţâit ca un plânset de copil îi făcu părul să se zbârlească din nou, iar plânsetul se auzea din față, unde se termina zidul.
Din celălalt capăt, Liftul Nebun răspundea scârțâitului cu un vaiet prelung, care aducea a alintare şi rugăminte.
Când ajunse la capătul culoarului, Pisică încremeni. Două cabine de lift se legănau spânzurate de cabluri gelatinoase; se răsuceau într-o parte şi în alta ciocnindu-se în hăul de sub ele și, scoteau în tot acest timp nişte sunete ciudate, ca de păsări flămânde. Cu toate astea miroseau frumos, a crud, interiorul mic doar pentru o singură persoană era îmbietor.
Amândoi înaintară, se opriră în fața cabinelor, se auzi un plescăit, un râgâit, iar ei încremeniră şi se uitară unul la altul.
— Ăsta a făcut pui? spuse beţivul şi sughiţă de săltă cămaşa pe el.
— Aşa se pare! zise şi Pisică, şi sunt cam flămânzi, după cum plescăie…
— Ăsta ne-a adus aici să-şi hrănească puii?
— Aşa poţi să crezi…
Se îngălbeniră de scârbă uitându-se la cele două cabine albe şi îmbietoare, apoi se albiră:
— Hai înapoi la tat-su!
Se întoarseră, dar Liftul Nebun plecase şi luase cu el şi consola, şi butoanele şi tot.
O dâră de lumină se zărea prin casa Liftului sus de tot, în jos, doar un întuneric imens.
Puii liftului râdeau arătându-şi gurile căscate…
— Eu nu mă urc în arătările alea, zise beţivul.
— Nu trebuie să ne urcăm, trebuie să trecem de ei, până nu vine tat-su sau mă-sa sau ce dracu’ de sex o fi având. Pisică se uită în jur şi ochii îi căzură pe sticla omului:
— Dă-mi sticla aia! zise şi îi smulse sticla din mână cu toate împotrivirile.
Deşurubă capacul, se apropie de cei doi pui şi turnă jumătate din lichid, încet-încet, într-una din cabine.
Se auzi un plescăit, un oftat şi cabina se închise.
Turnă şi cealaltă jumătate în cea de-a doua gură şi asta scuipă către ei un şuvoi alb de var cu miros de insecticid. Îi stropi de sus și până jos pe amândoi, dar Pisică nu se lăsă, mai turnă şi ce mai rămăsese din bidon în gura deschisă. Se auzi la fel, un plescăit, un oftat prelung şi se lăsă tăcerea. Cu un chiot însoţit de sughiţ, amândoi puii îşi luară vânt în sus şi dispărură.
În direcţia opusă, culoarul se continua destul de luminat. Trebuiau să treacă, însă, prin gaura casei de lift, chiar aveau noroc că aceasta era făcută ca pentru copii, aşa că se strecurară destul de uşor pe partea cealaltă.
O făcură la timp pentru că de sus veneau în mare viteză, cu chiote, cele două cabine, bălăbănindu-se de toţi pereţii şi schimbând lumini ca la discotecă. Trecură ca două navete, în viteză, şi doar ecoul chiotelor rămase în tunelul din spate.
Oamenii nu mai aşteptară să vadă ce se întâmplă şi o rupseră la fugă.
Culoarul dădea într-o lucarnă, pe acoperişul unei clădiri vechi din partea de vest a Cetăţii.
Pisică inspiră aerul nopţii şi se întoarse spre bietul grăsun din spate, care nu mai scotea un cuvânt.
— Hai că până la urmă ai fost de ajutor, drojdierule!
— Eu sun Blatist, nu drojdier.
— Ei, na! Şi ce dracu’ căutai în lift?
— Ce căutai şi tu, răspunse Blatistul.
— Faci pe spiritualul?
— Nicidecum, fac blatul!
— Ai putea să-mi mulţumeşti că te-am scăpat de acolo.
— Nicidecum, spuse Blatistul, eu abia începusem distracția şi tu mi-ai luat şi alcoolul!
— Băi, nene, eşti de pe aici? Ştii unde te ducea fiara aia nebună?
— Păi, dacă nu mi-a cerut nimeni bilet şi nici bani, nu-mi pasă unde mă ducea.
— Cum ai urcat în lift?
— Cum ai urcat şi tu, spuse blatistul, fără bilet şi fără să întreb ceva.

Text: Doina Roman
Foto: Răzvan Teodor Popescu

Comentarii